Şi pentru copii, şi pentru părinţi - Răţuşca cea urîtă

Nu mai văzusem de mult un spectacol pentru copii, nu fusesem niciodată la teatrul lui Ion Lucian, Excelsior. Răţuşca cea urîtă, proaspăta lor premieră, a fost, aşadar, o experienţă de două ori inedită. Textul e o adaptare foarte personală, în versuri, făcută de Maria Manolescu - trecere bruscă, aş zice, de la Sado Maso Blues Bar, dar maternitatea pare să mai schimbe interesele culturale şi priorităţile. Ca şi la alte spectacole pentru copii, textul face loc şi unor jocuri de cuvinte, poante, aluzii pentru părinţi şi bunici, la care copiii nu au cum să vibreze. E, probabil, şi o defulare a tuturor celor implicaţi în acest gen de teatru ce nu oferă notorietate actorilor, unii despre care se scrie foarte rar - e păcat, pentru că unii sînt, cu adevărat, actori foarte buni. Pe de altă parte, cu ochi şi urechi de matur, nu se poate să nu te izbească tezismul textului - original şi adaptare deopotrivă. Dar poate că aşa e bine, poate că, la vîrsta asta fragedă, ca să educi trebuie să spui lucrurilor pe nume, nu să te menţii la aluzii. Aici, mesajul (acceptarea alterităţii, inexistenţa unui tipar pentru frumuseţe) e limpede spus, expus şi răsspus.
 
Într-un spectacol de acest fel, muzica e foarte importantă. Copiii nu pot sta concentraţi multă vreme, nu pot urmări atenţi calupuri mari de text, aşa că acţiunea e fragmentată cu scene de dans, de pantomimă. Alegerea regizorului Mihai Manolescu şi a Constanţei Câmpeanu a fost muzica clasică - o alegere extrem de inspirată, dacă tot vorbim despre educaţie şi despre formare.
 
Dar oricît de inspirată regia, scenografia - simplă şi funcţională, aceasta, fără ambiguităţi: cîteva obiecte de recuzită, actori îmbrăcaţi în trening negru, plus animale de pluş legate de mijloc ca să fie clar care ce e -, oricît de inspirate acestea, spectacolul trăieşte mai ales prin actori. Ceea ce, în cazul de faţă, e o problemă. Pe scenă sînt şapte actori. Dintre ei, doi nu sînt profesionişti, alţi doi fac eforturi onorabile, iar trei, din fericire, ştiu meserie şi sînt, pe scenă, la locul lor firesc. Nu înţeleg de ce, la un teatru profesionist, trebuie folosiţi un Marian Sas (despre care am auzit că e foarte măiastru contorsionist sau acrobat, cîştigător al concursului Românii au talent), incapabil să se mişte şi să vorbească, sau o Raluca Iuraşcu, despre care am citit că a apărut în ceva filme (?).
 
Sînt sigur că au alte calităţi, dar actori nu sînt. Lucru cu atît mai vizibil cu cît asemenea neactori sînt puşi alături de Silvana Ionescu, Annemarie Ziegler şi Ion Bechet (răţoiul cel urît, vezi bine), actori serioşi, cu şcoală, cu experienţă, pe care e o bucurie să-i priveşti şi să-i asculţi. Toţi trei au umor, au o rostire îngrijită, se mişcă bine şi cu graţie - îşi fac meseria cu mare seriozitate. Sînt convins că nu doar părinţii, dar şi copiii fac diferenţa.
 
Cum "ţinta" sînt copiii mici, între 5 şi 10 ani, caietul-program (Elena Patap) conţine poze multe (din spectacol) şi texte puţine (ca să nu obosească părinţii citind). Nu mă pot abţine să nu citez un fragment din pledoaria regizorului: "Dragi copii, aveţi răbdare cu părinţii voştri şi explicaţi-le că voi creşteţi într-o lume diferită de cea în care au crescut ei! Uneori, în lumea asta de acum, ei sînt «altfel», nu voi! Ajutaţi-i să crească şi să evolueze împreună cu voi, pentru că ei, săracii, n-au avut computer cînd erau mici!".
 
Cu minusurile semnalate şi cu, încă, mici perioade în care a trenat (se va mai strînge, nu mă îndoiesc), un spectacol plăcut şi pentru copii, şi pentru părinţi.
 
 Răţuşca cea urîtă
Teatrul Excelsior, Bucureşti
Dramatizare de Maria Manolescu, după basmul lui Hans Christian Andersen.
Regia: Mihai Manolescu
Scenografia: Andreea Koch
Ilustraţia muzicală: Constanţa Câmpeanu
Cu: Ion Bechet, Annemary Ziegler, Silvana Ionescu, Robert Robert Emanuel, Marian Sas, Andrei Vizitiu, Raluca Iuraşcu