"Acum ştii, marile poveşti sunt doar zvonuri", spune Gustav Mahler şi prima iubire a Almei începe într-un frumos tablou vivant, cu puternice influenţe flamande. De ce flamande? Pentru că filmul se vrea doar o stare de contemplare, o culoare, un gest surprins, o grimasă în planul trei, un imens tablou, de aproape două ore. De ce tablou? Pentru că Alma iubeşte şi vrea să fie iubită... vrea să se exprime, vrea să compună, dar nici unul dintre marii artişti ai începutului de secol nu reuşesc să surprindă culoarea din ea. Poate de aceea filmul începe-n alb-negru şi totul se colorează doar atunci când apare ea, dar ei nu văd asta... de aceea muzica lui Mahler e prea simplă pentru ea, de aceea o cărămidă e doar o cărămidă în mâinile arhitectului Oskar Kokoscka... de aceea capodopera lui Walter Gropius, "Mireasa vântului" e doar o mică rafală, de aceea... pentru că toţi, vor doar s-o izoleze, vor să-i curme aripile, vor să atingă muza.
Ştiţi că muzele nu există, ele sunt invenţii ale fiecăruia, sunt plămădiri ale laturii feminine din noi. Dar marele secret este că, dacă suntem binecuvântaţi cu o muză, nu trebuie niciodată să o vedem, s-o atingem, să o păstrăm sau să-i facem copii... muzele există, dar nu pot fi păstrate...
Nu, nu e un film biografic, e doar un film cu Gustav Mahler.
Gustav Mahler , Adagio...
Romantic timpuriu, Gustav Mahler (1860-1911) a fost unul dintre iluştrii compozitori ai începutului de secol, care s-a încăpăţânat să nu declare opera şi simfonia moarte. Îşi trage spiritul creator din originile iudaice, filtrate prin iubirea cu care a răspuns lumii anti-semitiste. Şi-a iubit originea, chiar dacă nu a spus-o nimănui, a iubit-o prin contrapunct, prin tragedie-monden, prin folk-simbolism.
Viena a fost locul unde s-a simţit cel mai aproape de casă, pentru că aici, în compania unor compozitori ca Schonberg, Berg sau Webern, a fost el, o lebădă neagră pentru care nu mai există pietre să poată fii lovit. Simfonia No.2, Simfonia No.3, Simfonia No 5, ştiţi nu? JBL-uri, staţie Pioneer, başi reglaţi pe la jumate, flat cu o linie mai jos... doar aşa se poate vorbi de Gustav Mahler... sau dacă vreţi, atunci: "Ewig... Ewig", aşa se încheie Simfonia No.9 (Das Lied von der Erde).