Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Famille Bélier, La

Dăruind vei dobândi - La famille Bélier


Tribuna, septembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Există filme ce par făcute după muzica lor. Aşa a fost Les Choristes (2004), o poveste agreabilă cu iz retro despre umanizarea - prin muzică - a unor elevi de la o şcoală de corecţie imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Zece ani mai târziu am regăsit spiritul acelor cântece în La famille Bélier - o comedie cu muzică despre, între altele, acelaşi crez: puterea muzicii de a schimba (în bine) vieţi.


Les Choristes

Există ceva tonic, reconfortant, în recentul basm cinematografic de succes (la box office-ul francez, cel puţin): o anume candoare (însă fără apăsate accente melodramatice), inclusiv datorită interpretărilor pline de naturaleţe, ce aduce a Les parapluies de Cherbourg[1], A Little Romance[2], Little Lord Fauntleroy[3]; subiectul sensibil (o familie de fermieri surdo-muţi - părinţii şi fiul, mai puţin fiica adolescentă - ce luptă să-şi schimbe destinul, răzbate în politică, în afaceri, în dragoste); cântece şi versuri din anii '70-'80 (reorchestrate), binecunoscute în lumea muzicii uşoare franceze. L-am descoperit, astfel, pe cantautorul Michel Sardout (n. 1947) - compozitor, textier, interpret, "un Mozart al muzicii uşoare franceze" -, ale cărui melodii (scrise şi cântate în anii '70) par anume compuse pentru acest film.

Actriţa din rolul principal, Louane Emera (aici la debut, câştigătoare a unor premii - César, Lumière - pentru "cea mai promiţătoare actriţă"), aminteşte - doar ca look - de Alicia Silverstone (cea din The Crush, Clueless, din câteva videoclipuri pentru Aerosmith, de la începutul anilor '90). Personajul ei (un fel de sinecdocă, parte pentru întreg, în construcţia filmului) nu are nimic din adolescentele fluşturatice jucate de Silverstone în sus pomenitele filme. Altfel, datele personajului pe care-l interpretează Louane sunt, parcă, din vremuri imemoriale, când corpul era "cea mai bună expresie a sufletului" (Ludwig Wittgenstein), când "bunătatea e puternică, iar puterea bună" (Friedrich Schiller). La famille Bélier are suflet, iar acest suflet este chiar personajul jucat şi cântat de Louane: o adolescentă surprinsă în faza de tranziţie de la fată la femeie. După "întâiul sânge" (venit cu întârziere) primeşte o palmă de la tată ("O tradiţie evreiască" - motivează el. "Dar nu suntem evrei!" - ripostează ea), iar întâia emoţie ("iubirea cea mare") este cântată cu tot patetismul vârstei.

Filmul lui Eric Lartigau, chiar dacă abordează şi tema desprinderii de familie (dar nu de o familie oarecare, ci de una cu "cerinţe speciale"), nu "curge", nu lasă să se întrevadă posibilele consecinţe (sau "căderi") ale acestei pasiuni mistuitoare de adolescentă, ori ale invadării satului de către oraş. Este, mai degrabă, o odă adusă muzicii şi felului în care ea, muzica, însoţeşte omul în momentele sale cruciale. Într-un anumit sens, ea, Louane, este muzica. Iar izbânda (şi forţa) personajului ei (luminos, pozitiv) se datorează credinţei în "omul din om": când e pe punctul de a renunţa să participe la un important concurs de canto organizat de Radio France, îi spune profesorului care-o pregăteşte: "E viaţa mea, fac ce vreau cu ea!" Răspunsul acestuia: "Chiar e viaţa ta?"

Poate că farmecul acestui film înduioşător vine tocmai din acest gând (nemărturisit, de taină) ce dă viaţă întregii poveşti: avem parte şi de prietenie şi de iubire şi de bucurie câtă vreme trăim ca şi cum viaţa noastră (una, irepetabilă) nu este, de fapt, a noastră. Ca şi cum am avea mereu o datorie: aceea de a ne sluji cu devotament familia (aici, o familie de - cum se spune, fără menajamente - handicapaţi), o prietenie, o iubire sau un ţel.


[1] "De la primele imagini şi scene ale filmului Umbrelele din Cherbourg, ceva cald te învăluie, şi abia la capăt vezi ce anume: e întâlnirea cu Psyche, cu sufletul în toata ingenuitatea lui. Dar sufletul e singur, fără nici o urmă de spirit, şi se transformă în sufleţel. Parcă nu sunt oameni cei care vorbesc acolo, sunt păsări ale cerului, şi de aceea nici nu vorbesc, ci încearcă să cânte, ciripesc. Cum ar putea fi vorbită toată curăţenia inimii lor? Ce are ea de-a face cu logosul, cu omul cel grav? Cu societatea? Cu prejudecăţile? Cu judecăţile? Toţi sunt buni şi înţelegători, toţi sunt morali, întocmai pruncilor. Nimic nu e dus mai departe, adică prea departe, până la desfigurare." (Constantin Noica)
 
[2] "Reputaţia multor metropole occidentale este compromisă, aerul e poluat, filmul porno face modă, lectura - gimnastica minţii - a pierdut îngrijorător la puncte în faţa imaginilor servite en gros de micul ecran, oraşele şi-au pierdut poezia şi locul junglei este astăzi pe asfalt. Regizorul George Roy Hill nu neagă toate acestea, ci refuză să vadă jumătatea goală a paharului. Deşi "jungla" există, el rămâne poet în mijlocul ei: poetul copilăriei citadine, al săruturilor furate în staţiile de metrou la ore neaglomerate, al imaginaţiei hrănite de filme, chiar de filme cu hors la loi dar din care cei buni iau ce-i bun, cu computere în slujba romanţei, cu hoţi de buzunare la pensie mai degrabă un fel de călugari Lorenzo reintrând în activitate de dragul iubirii." (Adina Darian)
 
[3] "Micul lord este un alt duel David-Goliath făcut cu armele francheţii, o victorie duioasă, emoţionantă ce mizează pe tandreţe - o infinită tandreţe prin glasul căreia ştiu să vorbească atât de bine micii prinţi din marea literatură." (Adina Darian)
 





 Toate articolele despre Famille Bélier, La


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer