Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Concert David Gilmour, 2015

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Două seri cu David Gilmour - Pula (Croaţia), Verona (Italia), 12 şi 14.09.2015


septembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Sunet

Un concert cu David Gilmour este special pentru că îţi face cunoscut sunetul Pink Floyd. Astăzi şi, în general, la douăzeci de ani de la ultimul turneu Pink Floyd. E ceva ce nu are legătură cu volumul de audiţie, nici cu faptul că îţi lipseşte acasă cel mai potrivit sistem audio. Pînă la urmă, l-am văzut pe Roger Waters şi cu Dark Side of the Moon şi cu The Wall. Şi a fost frumos, e impresionant să auzi live acordurile pe care ai crescut. Dar abia acum am cunoscut sunetul Pink Floyd. Consistenţa lui, greutatea lui copleşitoare. E ca o sculptură în aer care, cu graţie şi fermitate, îţi presează pieptul, mintea şi îţi topeşte fiinţa în notele, ritmul şi măsurile muzicii. Chitara sa fiind cea care dă culoare majorităţii peisajelor sonore Pink Floyd, acestea sînt irepetabile în afara spaţiului de concert în care e prezent Gilmour. Dincolo de sensibilitatea sa, a celui care a născut acele note şi riff-uri, lipsesc ingredientele principale - chitarele lui, procesoarele şi amplificatoarele lui, cabinetele de chitară din care sunetul e preluat în sistemul mare de scenă şi e direcţionat spre public.

Cea mai celebră chitară a lui David Gilmour este o Fender Stratocaster cumpărată în 1969 şi preparată de-a lungul timpului, încît să corespundă concepţiei sale muzicale şi sonore. Un alt gît, alt căluş, alte doze, alt selector de doze sau, pentru a produce cît mai puţin zgomot nedorit, împămîntarea refăcută şi o folie de cupru în spatele pick guard-ului (acel mecanism de protecţie al chitarelor împotriva zgîrieturilor - din vinil sau celuloid - care e montat în zonele cu activitate intensă: zona de ciupire a coardelor, potenţiometre). Fără acest Stratocaster negru, sunetul nu mai e acelaşi. În forma ei originară, chitara poate fi văzută în concertul filmat la Pompei la începutul anilor '70. Este chitara pe care Gilmour a folosit-o pe toate discurile Pink Floyd de la Atom Heart Mother pînă la The Final Cut. Chitara e legată la un amplificator Hiwatt DR103 (modificat şi el pe partea de intrare semnal), cabinetele folosite fiind WEM Starfinder 200, cu patru difuzoare Fane Crescendo în interior. Sunetul e captat din faţa cabinetelor cu microfoane Shure KSM 32 şi ridicat în sistemul audio montat de compania Britannia Row (o companie independetă astăzi, parte din Pink Floyd acum patru decenii), sistem de scenă care foloseşte boxele concepute de fizicianul Christian Heil, proprietarul firmei L'Acoustics. Pe lîngă Stratocaster, Gilmour a mai folosit în concerte un Fender Esquire din 1955, pe Run Like Hell sau pe Astronomy Domine, şi chitara acustică Gibson Western 1959, pe Wish You Were Here. Fiecare chitară are propriul amplificator (Hiwatt) şi propriul cabinet (WEM).

Spaţii de concert

Amfiteatrul roman din Croaţia este singurul din lume care are intacte cele patru turnuri laterale şi zidul împrejmuitor, cu cele trei niveluri ale sale. Tribunele arenei au fost în mare măsură demontate în secolul V de către localnici, piatra fiind folosită la construcţia de locuinţe. Doar tribuna centrală din partea opusă Mării Adriatice este în picioare, pe un nivel, scena fiind montată în faţa ei, cu spatele la mare. În spaţiul destinat luptelor, arena are un strat gros de pietriş. Eu şi Mădălina am stat la jumătatea distanţei dintre scenă şi pupitrul de comandă al sunetului şi luminilor, pe scaune aduse şi rînduite de organizatori. Sunetul a fost perfect, foarte profund, curat. Notele de bas, reverberaţiile (decay-ul) pe joase, brum-ul şi vrum-ul de fundal (pe piese precum Sorrow sau Shine On You Crazy Diamond), lovitura în toba mare, toate acestea sînt dificil de păstrat clare şi curate, în acelaşi timp profunde, adînci ca prezenţă. Aici totul a mers fără cusur.

Este cel mai bun sunet auzit de mine într-un concert, mai bun decît ceea ce am auzit la Rolling Stones (în Bucureşti în 2007, etalonul meu pînă acum) măcar prin faptul că în muzica celor de la Pink Floyd şi în muzica lui David Gilmour sînt numeroase efecte şi un întreg background atmosferic construit cu ajutorul sintetizatoarelor, peste care intră numeroase instrumente (trei chitare, tobe, bas, clape, saxofoane). Să redai totul cu claritatea, coerenţa şi forţa vizibile în Croaţia e de toată lauda! Şi, pe un astfel de fundal susţinut tehnic în chip excepţional, pe piese precum The Blue (solo-ul din final) sau Sorrow, mugetul Stratocaster-ului a fost capital: îţi oprea respiraţia, îţi răscolea stomacul, îţi făcea pielea de găină. La asta a contribuit şi lipsa tribunelor, faptul că arena din Pula respiră prin zidul care o împrejmuieşte. Zidul dă voie sunetului să curgă, să călătorească pe străzi, printre case şi blocuri, nu e întors înspre fostul spaţiu de luptă de către blocurile de piatră ale tribunelor, precum în Verona. Aici, decay-ul pe joase sau background-ul grav al unor piese (Sorrow, de exemplu) se buhăia şi, din tribunele înalte de piatră, se întorcea peste partea cu scaune din faţa scenei şi crea o hîrîială deranjantă. Pe piesele care au linie de bas notă cu notă, cum e Money, totul a curs perfect şi la Verona.

Arena din Italia e amenajată pentru spectacole. Scaunele sînt montate pe o platformă fixă de metal (sub formă de grilaj), acoperită cu un strat subţire de cauciuc. Platforma e aşezată încît partea de scaune are cădere, din orice punct poţi vedea perfect spectacolul. Tribunele sînt înalte, abrupte, două niveluri din cele trei existente în antichitate. Capacitatea e dublă faţă de arena croată. Probabil în jur de 16.000 de spectatori la Verona, faţă de 8-10.000 în Croaţia. Concerte sold-out (precum întregul turneu) în zece pînă la treizeci de minute la punerea biletelor în vînzare, pe 6 martie 2015.

Scenă şi atmosferă

Scena folosită de Gilmour şi aranjarea luminilor în spectacol sînt o readaptare a celor văzute în turneele Pink Floyd cu A Momentary Lapse of Reason şi The Division Bell. Pe ochiul gigant, montat în centrul scenei (artificiu care apare în concepţia scenică Pink Floyd odată cu Dark Side of the Moon în 1974 şi poartă numele de Mr. Screen), înconjurat de lumini care se rotesc şi se întorc spre public, rulează proiecţii create special pentru anumite piese. Pe tavanul scenei, cîteva rînduri de reflectoare; pe lateralele scenei, jos, alte reflectoare şi maşini care aruncă fum neîncetat; tot pe lateral sînt şi două macarale mobile pe verticală, prinse cu chingi de tavan, fiecare cu cîte un reflector mare, mînuit în timpul concertului de o persoană cocoţată pe scheletul lor de susţinere. Pe Astronomy Domine luminile de pe tavan bat sacadat în culori diverse, luminile din jurul ochiului gigant bliţează colorat, ai impresia că scena avansează cîţiva metri, imediat se retrage, frenezie continuă; pe Run Like Hell luminile bliţează alb în ochii spectatorilor, halucinant, Vertigo. Imaginile, cele clasice. De la Money, Us and Them, Shine On, High Hopes, sînt cele ştiute. Pe Fat Old Sun ochiul devine soare. Pe Shine On luminile scînteiază spre înălţimi. Scena are cam douăzeci - douăzeci şi cinci de metri lăţime şi în jur de şaisprezece-optsprezece metri înălţime. Fum, culoare şi un perete sonor care se prăvăleşte peste public. Nu au fost efecte pirotehnice, nici lasere, ceea ce a dat un ton plăcut, de atît cît trebuie, întregii desfăşurări.

Atmosfera - în Croaţia reacţiile au fost vii, imediate. Publicul a aplaudat normal la piesele noi, încă necunoscute (turneul a debutat în Croaţia, pe 12 septembrie, şi a continuat în Verona, pe 14 septembrie, după un prolog în Brighton, UK) albumul Rattle That Lock fiind lansat pe 18 septembrie. Cu un plus pentru In Any Tongue, una dintre melodiile cald-dramatice de pe acest nou disc. Publicul s-a bucurat la piesele de pe On an Island şi a întîmpinat cu urale piesele clasice. Pentru bis publicul s-a înfierbîntat bine, iar Gilmour a dansat puţin pe uralele acestuia. La Verona a fost un public demenţial cap-coadă. L-a întîmpinat pe Gilmour cu ole-uri şi valuri, i-a cîntat numele ca pe arenele de fotbal, a tropăit. Oamenii îi strigau lui Gilmour că îl iubesc, în italiană şi engleză. Arena a fost vulcanică, electrizantă. Atît de specială a fost reacţia celor prezenţi încît Gilmour însuşi a simţit nevoia să spună mai mult de trei-patru cuvinte de mulţumire... a legat cîteva propoziţii chiar!

Setlist şi echipă de scenă

Dintre cele zece piese ale noului disc semnat de Gilmour, Rattle That Lock, şapte au fost prezentate în concerte. Cinci în prima parte, două în partea secundă. Compoziţional sînt piese cu o structură clasică - temă, refren, temă, solo -, variate din punct de vedere stilistic. Cu elemente de blues (Rattle That Lock, Today), cu o apropiere de cool jazz (The Girl in the Yellow Dress), folk (Faces of Stone), piese melancolic-onirice (A Boat Lies Waiting), dramatice, cu mesaj anti-război puternic (In Any Tongue, care a beneficiat şi de o animaţie pătrunzătoare, proiectată pe ochiul-ecran din centrul scenei; a fost una dintre cele mai emoţionante piese din concert, cu versuri simple şi elocvente - No sugar is enough / To bring sweetness to his cup / And the sorrow / tastes the same on every tongue).

Două piese de pe On an Island au fost parte din concert - The Blue şi piesa care dă titlul discului anterior al lui David Gilmour. Şi melodiile cunoscute, care au acoperit întreaga istorie Pink Floyd - de la Piper at the Gates of Dawn (Astronomy Domine) prin Atom Heart Mother (Fat Old Sun), Dark Side of the Moon (Money, Us and Them şi Time/Breathe (Reprise) la bis), Wish You Were Here (Shine On You Crazy Diamond şi balada care dă numele albumului), pînă la A Momentary Lapse of Reason (Sorrow) şi The Division Bell (High Hopes). Piesa care a închis concertele a fost Confortably Numb. În turneul din 2006, David Gilmour a interpretat întregul On an Island în prima parte, partea a doua a spectacolului fiind dedicată vizitării istoriei Pink Floyd. Acum piesele au fost intercalate, ceea ce a făcut ca structura spectacolului să fie una proaspătă, vie, lipsită de preţiozitatea unei presupuse ieşiri în istorie (într-o eră mitică), pe care ar fi putut să o nască diferenţierea între muzica de acum şi cea din acele timpuri.

Alături de David Gilmour, pe scenă au fost - în mare măsură - muzicienii care l-au însoţit şi în turneul On an Island. Jon Carin la clape, chitară şi voce, Guy Pratt la bas şi voce, Steve DiStanislao la tobe, Phil Manzanera la chitară. Kevin McAlea li s-a alăturat la clape, Theo Travis la saxofoane şi clarinet, Bryan Chambers şi Louise Clare Marshall asigurînd backing vocals.

*
La bis, în Croaţia, Mădălina m-a luat de mînă şi am înaintat spre scenă. La Confortably Numb eram la cinci metri de scenă şi la şapte-opt metri de Gilmour. Scăldat în albul puternic al reflectoarelor, cu gîtul chitarei ieşind de sub acel bloc de lumină ca o umbră peste timp, cu chipul vizibil în spatele umbrei, mişcîndu-se uşor, cu ochii închişi. Am urmărit solourile de pe Confortably Numb notă cu notă, coarda presată pe griff şi sunetul pe care, acum, îl auzeam de pe scenă, din cabinetul lui Gilmour. A fost ca o experienţă mistică într-o lume în care nu există experienţe mistice şi idoli. Am ajuns acasă, în locul în care am crescut, în care am învăţat să citesc, în care mi-am definit gîndurile.




 Toate articolele despre Concert David Gilmour, 2015


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer