După moartea mamei sale, în 2014, montajul pentru No Home Movie a ajuns să contureze un portret al acesteia, urmărind-o dintr-o perioadă lucidă şi sociabilă pînă cînd starea ei se înrăutăţeşte vizibil. Fiecare secvenţă cu Natalia (Nelly) Akerman, mama cineastei, e filmată în intimitatea casei ei şi în conversaţie cu persoane apropiate - e un fragment de home movie cu toată lipsa specifică de ceremonial. Totuşi, nici măcar în momentele cele mai afectuoase din film, camera nu se apropie prea tare; filmează din uşă, blocîndu-ne vederea faţă de unul din interlocutori sau faţă de cineva care intră mai tîrziu în cadru pe neaşteptate, după ce ne-am convins că Nelly e singură. No Home Movie e complet lipsit de ceea ce se numeşte production value, fiind filmat cu o cameră digitală care pierde cîteva fotograme la fiecare panoramare pînă cînd îşi reajustează setările sau care prinde timp de cîteva secunde o reflexie (pe parcursul celor două ore, Chantal apare mai mult oglindită), pentru ca apoi reflexia să devină difuză. La nivel narativ, nu există altă progresie decît degradarea lentă a sănătăţii lui Nelly, observată de la distanţă de fiicele şi de îngrijitoarea ei. Însă, ca densitate audiovizuală a unui material înregistrat spontan, filmul e pe cît de sofisticat ar putea să fie: interiorul apartamentului ajunge treptat să fie apăsător (o casă devenită no home), prin durata şi imobilitatea cadrelor; coloana sonoră conţine cel puţin la fel de multă informaţie ca imaginile (cum spuneam, oaspeţii lui Nelly se fac uneori auziţi fără să fie văzuţi) şi de obicei ne dă primele indicii pentru descifrarea unui cadru, pînă să vedem cine-ce-cum.
Prin No Home Movie, Chantal Akerman face un film care e, în mod deschis, sentimental - o declaraţie elocventă de dragoste filială -, însă păstrează toate elementele de opacitate formală care îi definesc filmele din anii '70 încoace, demonstrînd astfel că mărcile de distanţare folosite nu îi sărăcesc, ci îi amplifică încărcătura emoţională. Într-o secvenţă de pe la jumătatea filmului, Chantal o filmează pe Nelly prin ecranul PC-ului, într-o conversaţie Skype între Oklahoma şi Bruxelles, spunînd că vrea să arate că lumea a devenit mică şi nu mai există distanţe; însă, pentru oricine reacţionează la toţi stimulii, fragmentul de filmare spune exact opusul faţă de replică, de fapt - transmisiunea e sacadată şi e bruiată suplimentar de oboseala mamei, iar alinturile prin care încearcă Chantal să compenseze pentru absenţă sînt urmate de anunţul timid că trebuie să încheie discuţia şi să se întoarcă la treabă.
Multe lucruri sînt enunţate în film fără să fie elucidate - experienţa Nataliei, ca evreică poloneză, în lagărul de la Auschwitz, care pînă la sfîrşit rămîne la fel de difuză ca amintirile din copilărie ale lui Chantal; propria afinitate a lui Chantal cu cultura evreiască şi cu tradiţiile din familie de care regretă că s-a distanţat; relaţia între mamă şi sora lui Chantal, care pare a fi mai des prezentă fizic şi mai îndepărtată emoţional. Cineasta nu încearcă să cristalizeze tipologii (nu face asta nici în scenariile ei de ficţiune sau în adaptările literare), aşa că singurul fel în care e întrevăzută distanţa între generaţii e contrastul dintre sedentarismul mamei şi obiceiul fiicei de a călători: secvenţele din apartament sînt întrerupte de panoramări lungi pe un drum deşertic (filmate în Israel, dar greu de identificat în lipsa datelor de producţie) care ne reamintesc din perspectiva cui e făcut filmul; Chantal vorbeşte în treacăt despre călătoriile ei, dar se pare că nesatisfăcător de puţin - mama i se plînge celeilalte fiice că nu află nimic despre partea luxoasă a vieţii lui Chantal, despre călătoriile ei prin festivaluri.
No Home Movie demonstrează destul de clar interdependenţa artistică între peripatetismul lui Chantal şi viaţa aşezată şi umilă caracteristică mamei - şi caracteristică, de multe ori, personajelor feminine din filmele lui Akerman. Chantal trebuie să călătorească pentru a putea spune povestea lui Nelly. Dacă Chantal Akerman nu şi-ar fi cîştigat dinainte reputaţia, e improbabil ca un film aşa de discret ca No Home Movie să se fi bucurat de aceeaşi atenţie în industria festivalurilor (a avut premiera mondială la Locarno, apoi a rulat în Toronto şi, la data decesului cineastei, era deja programat la Festivalul de Film din New York; e improbabil, din păcate, să ruleze în România măcar într-o proiecţie de festival). Filmul din 1975 care a consacrat-o pe Akerman ca deschizătoare de drumuri în cinema-ul minimalist/hiperrealist, Jeanne Dielman, 23, Quai du Commerce, 1080 Bruxelles, are ecouri şi în ultimul ei film. Bucătăriile seamănă, fie şi întîmplător, iar durata lungă a cadrelor are aceleaşi implicaţii de izolare chinuitoare; ne fac să ne întrebăm ce se întîmplă în afara apartamentului între timp.