El Mariachi. Premiantul de la Sundance

El Mariachi ţine pe vârfurile mâinii drepte, atât destinul său cât şi trecutul cultural al strămoşilor. Cine ştie asta? Cinci corzi, Domino şi un câine. Cine nu ştie? Un întreg oraş, care-l confundă cu un temut criminal ce-şi ascunde armele în cutia chitarei.

Într-un oraş prăfuit, murdar şi obosit, El Mariachi doar vrea să cânte... chiar şi fals. În Mexic, toţi vor să cânte, el mariachi a devenit brand, e timbru, e o imagine caldă, o vedere uitată pe o măsuţă din recepţia unui hotel la parterul căreia se află o agenţie de turism care speră că te va convinge... Praful devine noroi roşu abia când în oraş apare un criminal plătit ce se ascunde sub masca unui fals marichi. Interesant! Doi mariachi, evident că unul va fi confundat cu celălalt, nu? Printre casele de lemn şters şi cu două etaje, camionete conduse de oamenii lordului mafiei locale aleargă în căutarea criminalului care transportă cu el arme; un copil se joacă straniu cu o minge; oamenii se strădiuesc să fie tăcuţi şi urâţi... totul pare rupt din atmosfera lui David Linch. Ciuperci?

Am uitat de câine, care păzeşte o statuie, dar rapiditatea cu care micii mexicani se mişcă peste tot (sau nu am fost eu atent, procesele tehnice mi-au dat iluzia asta) îl fac să caşte sau doar să schelălăie. Nu vă trimiteţi fratele mai mic după suc sau alte chestii, se va întâlni cu puştiul în tricou galben şi se vor juca; nu staţi în bermude, nu o să vedeţi femei frumoase, iar dacă o să vedeţi femei, aveţi grijă să nu vă împuşte. Iar singura femeie mai frumosă, dar cu destulă mustaţă cât să se aşeze pe ea stalactite şi stalagmite de praf, e promisă lui El Mariachi, care nu doar că nu-i pudic, mai şi cântă. Ah, şi mai are vise, care îl tulbură, vise despre care ai putea spune că Robert Rodriguez doar le aruncă şi pare că nu le rezolvă, dar plănuia o trilogie. În doar 81 de minute, actorii joacă... şi El Mariachi joacă: Tot ce mi-am dorit era să fiu un mariachi, precum strămoşii mei. Dar oraşul despre care am crezut că îmi va aduce noroc, mi-a adus doar un blestem. Mi-am pierdut chitara, mîna şi pe ea. Cu această rană, poate că nu voi mai putea vreodată să cânt. Fără ea, n-am dragoste. Dar cu câinele şi cu armele, sunt pregătit pentru viitor.

În doar 81 de minute, actorii joacă. Camera e mai mult decât cameră, ochiul lui Rodriguez (pe care, cu un masochism exagerat şi-l va scoate în ultima parte a trilogiei) e mai mult decât ochi, filmul e mai mult decât film, actingul e mai mult decât suflare divină... muzica şi sunetele... culorile... luminile... şi toate astea în minutul 82...


Close Up: Robert Rodriguez

Ştiu, nu putem minţi. Cu toţii am stat în noi, în întunericul cinematografului, fascinaţi de ceea ce se vedea dincolo. De multe ori. Şi mai ştiu că, tot în voi, strigaţi: "Fascinant, pot şi eu să fac asta". Undeva într-un cinematograf din San Antonio, Texas, USA, nu foarte demult, prin anii '70, un puşti stătea ca şi noi, în sala de cinematograf, doar că el a strigat altceva: "Fascinant, voi face şi eu aşa".

Copilul se numea Robert Rodriguez. Născut şi crescut în Austin, Texas, pierdut printre zece fraţi, Robert plătea în fiecare dimineaţă să răsară. Cum? Se uita la benzile desenate, faţă de care dezvoltă a pasiune sălbatică, pasiune care şi-a trăit-o mai târziu în filmele realizate, dar nu într-atât de mult încât să nu se vadă. Poate că soarele plătit de el a rămas adânc în sufletul copilului... Când între el şi soare apare prima cameră de 8 mm, dăruită de părinţi, se naşte-n lume un nou gen cinematografic: Eclipsa. Eclipsa este o lume nouă, bizară, comică, deformată, exagerată, o lume stranie şi necunoscută, dar cunoscută nouă tuturor, o lume a curajului fricii din noi... ei bine, prin lentila dintre el şi soare se mai uita şi Tarantino, dar...

După ce-o întâlneşte pe Elizabeth Avellan, îi vine o idee dementă: să-şi vândă corpul pentru cercetări sţiinţifice, în scopul strângerii unui mic buget pentru povestea unui ghitarist... şi reuşeşte, după întregul "guinea pig" program, să strângă 7.000 de dolari. Face El Mariachi(1992), câştigă premiul de la Sundance şi renumele regizorului care a făcut un film cu cel mai mic buget ever. Desperado a fost făcut în urma unui pariu cu Tarantino. În anul în care filme precum Batman Forever sau Golden Eye cheltuiau 100 de milioane de dolari, Desperado este realizat cu doar 7 milioane de dolari şi momentul înseamnă nu doar începutul unei frumoase şi uneori extravagante prietenii între Robert şi Tarantino. Four rooms este un bun exemplu.

Dar ce aş mai putea spune despre omul care şi-a scirs deja o carte în care povesteşte experienţa realizării filmului El Mariachi (Rebel without a Crew), sau ce aş mai putea spune despre omul care a făcut... să las filmele sale să vorbească pentru el... From Dusk Till Dawn, trilogia Spy Kids, Pulp Fiction (doar bucata în care apare Quentin Tarantino), Alien vs. Predator (doar scenariul), Once upon a time in Mexico, Sin City... sau mai bine ar fi să-l las pe el să... dar nu va putea. De ce? Pentru că e plecat acolo de unde nici filmul adesea nu-l mai aduce înapoi... Bugg?!