Inconsecvent - Black Mass

În anii '70,'80, Jimmy "Whitey" Bulger a reuşit să treacă relativ rapid de la statutul de small time crook la unul dintre cei mai temuţi gangsteri din Boston. Încet, dar temeinic, şi-a extins controlul asupra întreg oraşului, al cărui senator era nimeni altul decât fratele lui mai mic, Billy. Dar, întreaga chestiune nu e chiar atât de simplă. Înainte de asta, a stat nouă ani la închisoare, a fost supus, în schimbul reducerii pedepsei, la tot felul de teste cu substanţe narcotice, a acumulat experienţă infracţională, şi-a sedimentat nebunia, apoi a fost eliberat şi şi-a început ascensiunea. Scott Cooper ia povestea post-carcerală, o înţeasă cu actori de primă mână, şi o transformă în film. Istoria şi, mai ales, practicile lui Bulger nu sunt diferite faţă de cele expuse în alte proiecte de gen. Imaginea patinată, grija pentru detalii, se înscriu şi ele în tradiţia dramei cu gangsteri/mafioţi. Diferenţa, în momentele când apare, e susţinută de cadrele atent construite, precum şi de Johnny Depp (Bulger), Joel Edgerton (agentul FBI John Connolly) şi Rory Cochrane (Steve Flemmi), care face un rol mai puţin vizibil, dar extrem de subtil. În contrast cu felul protagonistului, Black Mass este inconsecvent faţă de propria concepţie.

Trailerul filmului, care a rulat mult timp în calupurile pre-proiecţii din cinematografe, a impus aşteptări mari. Depp, schimbat fizic - cu un început de chelie, tras la faţă, cu nişte ochi de un albastru-cenuşiu fioros -, apărea într-o scenă în care înfricoşa, la masă, un bărbat, ca apoi să izbucnească în râs, spunându-i, mai mult sau mai puţin sincer, că a glumit. Din tot filmul, e cea mai tipică scenă, cea mai joepesciană. Black Mass e, totuşi, departe de Goodfellas - pare o pastişă lipsită de umor, e prea atent la chestiunile care ar trebui să fie mai puţin importante, ca încadratura tip tablou edwardhopper sau acoperirea democratică, din mai multe unghiuri, a subiectului. Cooper, aflat la al treilea lungmetraj regizat, caută cam mult să fie politic corect, să condamne unele vechi valori, pe când, dacă aruncăm o privire asupra istoriei cinematografiei, observăm că producţiile reuşite ale acestui gen emană nostalgie, îi slăvesc până într-un punct pe protagonişti, sunt pe alocuri chiar sentimentale. Nu e neapărat unica reţetă, dar este cea care funcţionează la sigur, pe când aici Bulger e de la început privit ca un criminal descreierat, de o reţinere comportamentală prin care camera de filmat şi montajul - oricum excesiv şi aflat cumva împotriva unui firesc al filmului - par să îl ţină pe privitor la distanţă. Tăieturile sunt prea dese, ştirbesc din frumuseţea planurilor largi, de o simetrie impecabilă -, iar apropierile de câte un obiect nu fac altceva decât să aducă detalii ce s-ar înţelege şi în absenţa punctării lor. În aceeaşi manieră, muzica încarcă imaginea şi caută să sensibilizeze. Cooper - împreună cu cele multe case de producţie implicate în proiect - nu îşi asumă până la capăt direcţia admirabil de seacă a interpretării personajelor, a selecţiei şi cinematografierii evenimentelor, venind cu aceste elemente exterioare, de post-producţie, care sunt contradictorii cu un Johnny Depp solid şi constant, cu un Joel Edgerton ce dovedeşte încă o dată maleabilitate şi capacitate de a-şi duce personajele în orice direcţie i se cere. Şi, chiar mai lipsite de inspiraţie în raport cu personajul monosilabic pe care Rory Cochrane îl construieşte. În el, schimbarea produsă (în asociatului gangsterului, numit Steve Flemmi) e aproape imperceptibilă - el nu cedează din lipsa unei coloane vertebrale, ci pur şi simplu pentru că pe parcurs se îndepărtează de calea visată şi trasată de Bulger.

La fel ca majoritatea producţiilor făcute pe căruţe de bani, şi la Black Mass ceva nu cadrează, posibil din cauza unor decizii luate de cei care, doar pentru că investesc capitalul, au impresia că automat se şi pricep şi încep să intervină pe partea artistică. Nimic mai greşit.