Nightwish, o cronică pe alocuri sentimentală

De la Winamp la YouTube & Soundcloud

E dificil de localizat în timp (luni, săptămîni sau zile) clipa în care am renunţat la Winamp şi am început să ascult muzică folosind preponderent YouTube şi, în subsidiar, Soundclound. Deşi, aparent, poate fi considerat doar un ambalaj, această trecere are semnificaţii mult mai puternice, pe care însă nu le voi detalia în această cronică pe alocuri sentimentală. Voi spune doar că bătrînul Winamp era o formă excelentă de organizare, de sistematizare şi de selectare a muzicii bune.

În era YouTube, în ciuda opţiunii de playlist, lucrurile se mişcă în valuri browniene, imitînd cumva la scară macro ce s-a întîmplat cu posturile de radio comerciale după anul 2000. Piese repetate la infinit, nu mai lungi de trei minute şi treizeci de secunde, întrerupte de comentarii inoportune privind vremea, traficul sau politica mioritică. Vorba cîntecului, video killed the radio star. Tot la capitolul transformări ireversibile intră şi obiceiul nostru - unii l-ar subsuma balcanismului, fără o analiză prealabilă de conţinut - de a nu cumpăra bilete la manifestările artiştilor pe care îi apreciem. Şi de aici s-ar putea naşte alte şi alte discuţii interminabile. Dar textul meu nu este despre toate acestea, ci despre o experienţă magică pe care am trăit-o joi, 10 decembrie 2015, în Pavilionul Central de la Romexpo, alături de trei trupe scandinave: Amorphis (Finlanda), Arch Enemy (Suedia) şi mai ales Nightwish (Finlanda).

Amorphis & Arch Enemy

Amorphis (death-metal melodic), prima trupă din deschidere, a ales să-şi promoveze noul disc, Under The Red Cloud (2015), un album despre care publicaţia on-line crypticrock.com notează că revine într-o oarecare măsură la melodicitatea ce a consacrat grupul în ultimii douăzeci şi ceva de ani. Piese precum Death of a King sau Sacrifice, incluse în setlist-ul turneului european, vin să susţină această afirmaţie. Nu au lipsit însă nici pieselele consacrate ale finlandezilor din Helsinki, cum ar fi Silver Bride sau House of Sleep (interpretată împreună cu basistul Nightwish, Marko Hietala). Versurile acestei ultime melodii sînt strîns legate de epopeea finlandeză, Kalevala, apărută în traducere şi la noi, pentru prima dată, în 1942.

De altfel, trupa se întoarce adesea la acest text, cules de scriitorul şi filologul finlandez Elias Lönnrot. Fiind a treia oară cînd mă intersectez cu Amorphis (prima dată în 2006, la Sibiu), pot să afirm că ce s-a întîmplat cu bandul, după cooptarea solistului Tomi Joutsen în 2005, este un fenomen asemănător metamorfozei Nightwish de după plecarea sopranei Tarja Turunen. O voi numi, simplu, evoluţie. Sau încercarea de a merge pe drumuri mai puţin bătătorite. În cele 35 de minute, Amorphis a încălzit atmosfera şi a dovedit, încă o dată, că Finlanda este un izvor nesecat pentru muzica rock. Mai mult, o statistică prezentată de portalul metalinjection.net arată că în Ţara celor 1.000 de Lacuri există o densitate de peste 53 de trupe metal, la 100.000 de locuitori. Dacă nu aţi reuşit să îi vedeţi pe 10 decembrie 2015, mai aveţi o şansă în 2016. Finlandezii vor reveni la Bucureşti, de data asta, ca head-lineri.

Despre Arch Enemy este foarte dificil de exprimat o opinie fără a cădea într-o admiraţie cel puţin contemplativă. Şi suedezii abordează stilul death-metal melodic, dar o fac într-o manieră mult mai brutală şi mai directă. Este dificil să nu ai măcar o reacţie de uimire în faţa unei asemenea desfăşurări de forţe. Pentru un ascultător nefamiliarizat cu subgenul death, va fi cel puţin neobişnuit să se acomodeze cu o voce feminină într-o manieră growling. Dacă ţinem cont de costumaţie, dar şi de impresia generală pe care o degajă solista Alissa White-Gluz, lucrurile pot să devină şi mai tulburătoare. Arch Enemy abordează o tematică complexă în ceea ce priveşte versurile. De la rebeliune şi ocultism, pînă la probleme care nu ocolesc societatea actuală. În cele 45 de minute, suedezii au prezentat bucăţi relevante de pe cel mai recent album, War Eternal (2014), dar şi piese familiare publicului român, precum Ravenous ori Nemesis. Iar episodul Nightwish - Endless Forms Most Beautiful era din ce în ce mai aproape.

Nightwish

Am plecat spre Pavilionul Central, încercînd să identific un moment relevant pentru istoria mea personală cu trupa fondată în Kitee. Singura imagine cu adevărat clară pe care am refăcut-o mental se leagă de piesa Nemo (Once, 2004), melodie pe care o urmăream obsesiv la un post muzical maghiar. Atunci îmi rugam obsesiv părinţii să mă lase să trimit un SMS la acea televiziune, pentru a putea vedea videoclipul la nesfîrşit. Tarja Turunen, solista din perioada respectivă a grupului Nightwish, îmi părea o crăiasă a zăpezii, ce fusese teleportată în zilele noastre. Cum s-ar zice, era în filmul potrivit. Unsprezece ani mai tîrziu, reuşeam să fiu, pentru prima dată, martor al unui concert Nightwish, chiar dacă, între timp, lucrurile se schimbaseră la nivelul componenţei şi chiar al direcţiei muzicale.

Voi spune de la bun început că nu pot fi de acord cu ideea vehiculată în anumite medii, potrivit căreia Nightwish şi-a încheiat povestea în momentul plecării Tarjei. În plus, cele trei albume care au urmat (Dark Passion Play - 2007, Imaginaerum - 2011 şi Endless Forms Most Beautiful - 2015) sînt cele mai reuşite la nivel de structură şi melodicitate din istoria bandului finlandez. Odată cu cooptarea solistei neerlandeze Floor Jansen (ex. After Forever), lucrurile au început să se cristalizeze şi la nivelul exprimării conceptelor pe care Tuomas Holopainen (clape) şi Marko Hietala (bass) au dorit să le pună pe tapet. Vocea Anettei Olzen, cea care a urmat-o pe Tarja la Nightwish, nu era neapărat compatibilă cu dinamismul trupei.

Este foarte dificil de analizat la rece concertul de la Romexpo, mai ales prin lupa unui fan efervescent. Cu toate că nu au folosit efectele pirotehnice, fiind singura manifestare de acest fel din cadrul turneului, emoţia transmisă, dar şi bucuria de a cînta în formele ei primordiale au făcut diferenţa. Am participat la foarte multe concerte rock în ultimii zece ani, însă numai două au reuşit cu adevărat să mă transfigureze. Unul a fost cel al lui Roger Waters, din 2013, iar al doilea a fost show-ul finlandezilor de la Nightwish, de joi seara.

Cu un playlist extrem de echilibrat şi cu un spectacol care a durat aproape 120 de minute, Tuomas şi colegii săi au reuşit să teleporteze publicul român în medii şi stări dintre cele mai diverse. Fie că a fost vorba despre cîntece ce străpungeau fantasticul şi ludicul, fie că am avut parte de iubire, frumuseţe sau de un omagiu adus descoperirilor ştiinţifice şi naturii, totul s-a desfăşurat armonios şi cursiv. O pată de culoare a reprezentat-o prezenţa pe scenă a britanicului Troy Donockley, care ne-a bucurat cu accentele sale irlandeze imprimate soundului Nightwish. Cele 17 piese prezentate au reprezentat o variantă eterogenă a istoriei rockului de la jumătatea anilor '90 şi pînă astăzi. În nici un caz o lecţie de istorie alternativă.

Nu a fost neapărat cel mai mare concert rock ca număr de spectatori. E posibil ca Pavilionul Central de la Romexpo să nu fi găzduit mai mult de 5.000 de oameni, practic o cincime din cîţi au fost, în 2010, la spectacolul Metallica de la Bucureşti. Dar nu acesta e cel mai important criteriu. În 2015, există o formaţie care a venit în România şi apoi a mers şi la Londra, pe 19 decembrie 2015. Pentru englezi, dar şi pentru noi, Nightwish i-a readus la viaţă pe Walt Whitman, Edgar Allan Poe sau pe J.R.R. Tolkien. Un moment în care literatura de bună calitate se contopeşte cu sunetele moderne de rock simfonic.

Într-un fel ciudat, la mai bine de 24 ore de la lăsarea cortinei, nu reuşesc să trec peste cuvintele etologului britanic Richard Dawkins, cuvinte ce sînt incluse în versurile piesei The Greatest Show On Earth, ultima din setlist. We are going to die, and that makes us the lucky ones. Most people are never going to die because they are never going to be born. The potential people who could have been here in my place but who will in fact never see the light of day outnumber the sand grains of Arabia. Certainly those unborn ghosts include greater poets than Keats, scientists greater than Newton.

Bucureştiul produce magie. Publicul său produce magie şi încă ceva în plus, pe alocuri sentimental.