Duminică la ora 6 a apărut într-un moment de relativă deschidere cultural-politică în România. Filmat în 1965 şi difuzat începând cu ianuarie 1966, debutul în regia de film a lui Lucian Pintilie avea să se bucure de o anume recunoaştere (internă şi internaţională) pentru dimensiunea sa experimentală. În anul premierei, Duminică la ora 6 a primit Premiul special al juriului, Premiul mişcării de experiment şi de cinecluburi, precum şi Premiul special al criticii la Festivalul de la Mar del Plata, Argentina. Alte opere experimentale, realizate cu doar câţiva ani în urmă, aveau să fie cenzurate, interzise ori primite cu parcimonie de critica din ţară. Printre ele, Viaţa nu iartă, Casa de pe strada noastră, Ţărmul nu are sfîrşit, Anotimpuri. Meandre, al treilea lungmetraj de Mircea Săucan, filmat tot în 1965, a ajuns pe ecrane abia la sfârşitul lui 1967, iar opoziţia critică faţă de el a fost cu mult mai puternică decât acceptarea.
Aflat la debut, Lucian Pintilie povestea încă din timpul filmărilor, că povestea de dragoste din Duminică la ora 6 - "simplă, generoasă, închegată în vremuri neobişnuite, vrăjmaşe" - se sfârşeşte tragic. Eroii, cu o "puritate solitară", dăruiţi "unei vocaţii şi unor convingeri înalte, marilor idei şi marilor pasiuni" (Valerian Sava), au ales "calea demnităţii, a luptei, respingând indiferenţa, laşitatea, inerţia" (Lucian Pintilie). Regizorul suprinde "pe viu", fără poleială şi artificializare, fără să "trişeze", ceea ce eroii săi (interpretaţi de Dan Nuţu şi Irina Petrescu) resping. Existenţele personajelor se consumă "firesc, cotidian", naraţiunea - simplă, convingătoare - prelucrează insolit experienţele neorealiste. (Pe drumul deschis de el au mai mers cu succes, în anii '70-'80, Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Dinu Tănase.) Pe măsură ce filmul prindea viaţă, scenariul iniţial a devenit, "pretextul unei alte povestiri" eliberate de rigidităţi, de "cursivitate" şi "detailare epică". Pintilie avea să descopere "frumuseţea reacţiilor surprinse pe viu", "senzaţia extraordinară a decalajelor sonore, a neconcordanţei imaginii cu sunetul", "frumuseţea pur cinematografică a ideii de retrospecţie" şi, în sine, "o incapacitate organică de a povesti cursiv".
Confruntările cu critica şi publicul din România, cu "exaltaţii noştri" şi "retrograzii noştri", apoi cu juriul, publicul şi mişcarea de avangardă în Argentina, l-au convins pe Lucian Pintilie să dezvolte "cu o încăpăţânare pe care nu o puteţi bănui" ce este bun şi valoros în Duminică la ora 6. Lucrările sale viitoare realizate în România până în 1990 (neorealistul Reconstituirea şi grotescul De ce trag clopotele, Mitică?) aveau să suprime ce este "prost, formal, caduc, epigonic" în filmul de debut, însă difuzarea lor a fost problematică. După câteva săptămâni de proiecţii în care a făcut săli arhipline, Reconstituirea a fost arbitrar interzis, iar ecranizarea după opera lui I.L. Caragiale a fost prezentată publicului abia în 1990. De atunci Pintilie avea să-şi ia revanşa pentru anii când numele său a fost tabu, desăvârşindu-şi opera cu noi titluri de referinţă în cinematografia românească: Balanţa, O vară de neuitat, Prea târziu, Terminus paradis, După-amiaza unui torţionar, Niki Ardelean, colonel în rezervă, Tertium non datur.