Ambrose Akinmusire, fără regret - Festivalul Mozaic Jazz, 2015

"Acesta e primul festival de jazz itinerant din România", spune Silviu Scrob, directorul festivalului Mozaic Jazz. Jumătate glumă amară, jumătate adevăr, pentru că a doua ediţie a festivalului de la Sibiu tocmai îşi schimbase locul de desfăşurare, cu câteva ore înaintea începerii primului concert, din cauza unor nereguli descoperite în chiar amiaza acelei zile, de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, la instituţia publică care trebuia să găzduiască festivalul. Din fericire, soluţia salvatoare nu a întârziat să apară, înainte de a produce atacuri de cord şi de panică organizatorilor, şi concertele şi-au găsit noi gazde, în timp util.
 
Seara de deschidere, aşezată de-o coincidenţă cam activă într-o zi de vineri 13 noiembrie 2015, a înlăturat umbrele de nelinişte, odată cu intrarea pe scenă a quartetului american condus de trompetistul Ambrose Akinmusire. Cu un amalgam de ritmuri, intense, difuze, strigate, tânguite, Ambrose Akinmusire, Sam Harris (pian), Harish Raghavan (bas) şi Justin Brown (tobe) şi-au luat iubitorii de jazz într-o călătorie plină de imaginaţie, vibraţie şi culoare. O atmosferă de oraş în plină mişcare, de intersecţie metropolitană, de ghem când strâns, când desfăcut de luminile traficului agitat şi încărcat de sunete groase, cu striaţii în stridenţă, al vieţii în viteză, al claxoanelor în plină amplitudine tonală, fluxuri intersectate şi în acelaşi timp paralele, de răspântie continuu tulburată de forfotă. Oameni grăbiţi, să ajungă, să fie, să ducă cu ei, să aducă în ei plecarea şi destinaţia, traversând oraşul, păstrându-i nestins zgomotul, purtându-i trepidaţia, murmurul, neastâmpărul.

Trompeta lui Ambrose Akinmusire dirijând rulajul pianului, al roţilor, al paşilor, în curentul grav al contrabasului, în cadenţa accelerată şi decelerată a tobei. Apoi în linişte, în pauzele lungi, urmărind maşini lente, rare, stropind trotuarele cu sunetul de abur desfăcut al timpanelor şi estomparea de mătase a tobei lui Justin Brown. Un marş lent spre o altă dimineaţă, întoarsă încet în mişcare, cu drumul lung şi grav al arcuşului lui Harish Raghavan, în tempo circular, în rotaţie crescândă. Către un altfel de calm, de lumină risipită, spălând asfaltul, liniile întrerupte, ferestrele gri, frunzele nemişcate, într-un prelungă chemare de trompetă, melancolică, tânjind noaptea din ochii trecătorului sprijinit de zid, căutând ceva de negăsit, în conturul feţei, în zâmbetul fix, în frumuseţea plastifiată a unei fete de hârtie.

 
Cu o nostalgie singulară, de strigăt printre şoapte, trompeta lui Ambrose Akinmusire şi pianul lui Sam Harris au închis concertul cu o piesă la al cărei titlu ar fi cosemnat, după această audiţie, orice public asaltat de îngrijorarea că festivalul ar putea împrumuta din jazz, în propriul program, sincopa: Regret (No More).