Bucuria comuniunii dintre imagine, sunet şi cuvânt sau, altfel spus, coeziunea unui triumvirat artistic inedit: Dorina Novac (pictură), Şerban Novac (fagot), Mihai Novac (eseu) - arhitecturi bazate pe lumină şi culoare, portrete sonore şi jerbe lexicale, ne-au fost propuse, sub forma unui concept spectacular, de către Muzeul Naţional "George Enescu" la finalul lunii octombrie 2015.
Ideea asocierii dintre pânzele Dorinei, argumentaţia lui Mihai şi volutele fonice ale fagotului lui Şerban Novac în formula unui eveniment artistic "de familie" nu este o premieră, ci doar o transpunere a sa într-un alt spaţiu public, după precedentele expoziţii-concert intitulate Apercepţii 2 (2013) şi Interferenţe (2014).
Deopotrivă vernisaj al expoziţiei intitulate Balcic, grădina Reginei, dar şi recital de muzică nouă ce-a adus în prim plan creaţii şi autori contemporani de valoare, seara cu rezonanţă sincretică ne-a dezvăluit, cu generozitate, multiplele faţete ale celor trei personalităţi care au construit minuţios acest creuzet cultural. Intenţiile Dorinei Novac, exponenta unei poetici peisagistice rafinate, sensibile, cu o pronunţată nuanţă nostalgică, au fost traduse în limbaj filosofic de către Mihai Novac prin intermediul eseului Athanor sau creuzetul lum(in)ii, în timp ce Şerban Novac, după o emoţionantă evocare a Reginei Maria (căreia, de altfel, îi era dedicată expoziţia), a adăugat acestui parcurs de suflet un program muzical inspirat, alcătuit din partituri semnate de Dieter Acker, Luchino Belmonti, Liviu Dănceanu, Viorel Munteanu şi Nicolae Brânduş.
Inflexiunile de esenţă arhetipală ale Monodiei lui Acker, semnificaţiile imaginilor caracterologice conţinute în textura tabloului sonor al lui Belmonti - Ritratto di Gio e Pip, metamorfoza unei forme clasice în termeni contemporani ca în cazul Sonatei pentru fagot a lui Liviu Dănceanu, meandrele melodice de sorginte popular-lăutărească ale Ballatei lui Viorel Munteanu şi filonul dinamic cu certe trimiteri ritualice al Melopediei lui Nicolae Brânduş şi-au îndeplinit rolul de a ghida subtil auditoriul într-un labirint de percepţii senzoriale ce s-a suprapus inerentei incitări către vizualitate, generând o dublă perspectivă artistică, absolut benefică. Mai mult, discreţia interferenţei imaginii cu muzica, inteligent pusă în valoare de amplasamentul picturilor în eleganta Sală Cantacuzină a muzeului, a prilejuit şi acele momente de relaxare interioară atât de dorite, înlesnind, chiar şi pentru câteva clipe, evadarea din cotidian spre a se bucura de Frumosul şi Armonia formelor, de puritatea mesajului culorilor, de echilibrul spiritual al dimensionării spaţiului, de o trăire calmă, regeneratoare.
Şi iată că încărcătura magică a Athanorului şi-a făcut din nou efectul! Graţie tot unei alchimii: cea a familiei Novac.
foto: Marius Vajoaica