În urmă cu cîţiva ani, pe cînd lucra la proiectul precedent (Habemus Papam, 2011), italianul a trăit pe propria piele istoria amară pe care o transpune acum pe ecran. Mama acestuia, extrem de bolnavă, a murit în timpul filmărilor. Fără a cădea într-o autoreferenţialitate narcisiacă, în Mia madre, regizorul îşi asumă în totalitate decizia luată în producţia filmului: povestea e cu şi despre el. Pentru ca tabloul să nu capete o nuanţă fals-exagerată, acesta foloseşte inversarea de roluri. În realitate, Moretti mai are un frate, căruia într-un fel îi ia locul, cedîndu-i-l pe al său Margheritei: cineast cîndva angajat politic, dar care nu mai simte la fel. Căutînd totuşi să lucreze în continuare cît mai neartificial cu putinţă, ea încearcă să ficţionalizeze preluarea unei fabrici de către patronul străin pus pe dat afară angajaţi - şef interpretat de un star venit de la Hollywood (John Turturro), căruia îi este contestat profesionalismul.
Felul ironic-relaxat în care Moretti face trimiteri cinematografice (Touch of Evil al lui Welles, Roma lui Fellini, precum şi la teme din filmografia personală) este mai natural faţă de modul cam preţios al referinţelor lui Paolo Sorrentino (din Youth); ambii aflaţi în cursa încheiată pentru Palme d'Or 2015. Relaxarea aceasta, onestitatea debordantă, felul discret în care istoria reprezentată pe ecran e montată firesc i-au adus lui Moretti Premiul Juriului Ecumenic la Cannes. Cu toate că mai are multe de oferit, ceea ce face în acest film poate fi înţeles şi ca un testament bine dozat şi fără pretenţii de senzaţionalism. Aşa cum a procedat şi în celelalte filme, el arhivează tot ceea ce consideră că merită a fi păstrat undeva în memorie, alegînd să nu comenteze în mod părtinitor situaţiile pe care le prezintă. Dar, aparenta neimplicare nu îl transformă automat într-un creator evaziv. Construcţia filmului e de aşa natură încît conexiunile, părerile personajelor şi, implicit, ale lui se disting fără să cadă în sentenţiozitate şi nici în expansivitate.
Or, asta face să ştim şi în acelaşi timp să nu ştim cu adevărat ce vrea regizorul să spună. Cum explica şi Andrei Gorzo, italianul se trage dintr-o tradiţie a proporţionării. Cînd simte că s-a acumulat prea multă tensiune, gîndeşte o scenă următoare (sau o finalitate a scenei derulate) care să atenueze din încordare. Merge pe ideea dedramatizării constante, devenită astfel o manieră în sine.
Totodată, Moretti punctează, cu devotamentul dat de apropierea faţă de subiect, momentele din proximitatea morţii unui părinte şi însemnătatea lor pentru copil - devenit adult. În acest sens, Mia madre lucrează ca un vehicul ce ambalează delicat şi cu o precizie chirurgicală un asemenea eveniment: îi surprinde exact ritualul (discuţiile medicale incipiente ale apropiaţilor, asigurarea că totul va fi bine, acceptarea ulterioară a situaţiei, alegerea hainelor pentru înmormîntare, încercarea de a păstra o memorie a decedatului etc.). În acelaşi timp, într-una dintre liniile narative deschise, sînt esenţializate şi dificultăţile turnării unui film: poveste în ramă ce oferă un caracter metadiscursiv lungmetrajului şi restructurează întregul act creator - încărcat cu dificultăţi de comunicare, născute din înţelegerea diferită a unei idei. Sintaxa, pentru că şi despre asta vorbim, este, de fapt, un subiect pe care aici se marşează enorm: mama protagonistei a fost profesoară de latină, iar nepoata trebuie să înveţe limba, nu dintr-o necesitate primordială, ci pentru a perpetua tradiţia şi, odată cu aceasta, imaginea bunicii. Aşa cum nu îi poate explica fiicei de ce trebuie să cunoască un grai mort de generaţii, Margherita nu poate spune precis nici de ce îşi pune actorii "să rămînă pe jumătate în afara personajelor interpretate", cu toate că le-o cere în mod constant. Mergînd pe firul logic, dilemele ei sînt, de fapt, cele pe care şi le-a identificat şi Moretti.
Pentru că Mia madre are calitatea unui film extrem de intimist, care îmbină cu succes discuţii tehnice cu momente de o umanitate cutremurătoare, e în natura lucrurilor să afirmăm că italianul reuşeşte ceea ce îşi propune.