Fata babei (e) şi fata niponului - daughtersauHadikaTsuki (Tristory II)

A fost, mai întâi, în 2014, Mălăieş în călcăies (Tristory I), adaptare după Capra cu trei iezi. Este, din ianuarie 2016, #‎daughtersauHadikaTsuki (Tristory II), prelucrare a binomului româno-japonez Fata babei şi fata moşneagului & Fata cu potirul pe cap. Ambele, producţii Frilensăr, companie ieşeană de teatru independent înfiinţată în 2013, preluate în repertoriul Teatrului Luni de la Green Hours. În curând, va veni pe lume un nou titlu şi trilogia va fi gata. Momentan, pontoşii ieşeni vorbesc de Bistory.

Creangă, deci. Basm japonez, aşadar. Alungarea nedreaptă de acasă. Plecarea în lume. Călătoria iniţiatică. Drumul presărat cu încercări. Pericole, bucurii, oameni buni, oameni răi. Iubire, dezamăgire, capcană, evadare, spectaculosul aventurii, banalitatea cotidianului. Maturizarea. Se vede treaba că, mioritic ori nipon, aici şi la mii de kilometri aiurea (ştiaţi că între Iaşi şi Tokio sunt fix 8.594,22 kilometri?), folclorul se trage din rădăcini asemenea.

Acuma, desigur, noi putem să ne facem că nu vedem asta, putem să cultivăm xenofobia în variate, multiple şi din ce în ce mai demente feluri. În acelaşi timp, putem privi spre bijuteriile culturii tradiţionale (care ne-a făcut posibili) prin grila păşunist-mistificatoare a mărioaro-murărismului sau prin cea isteric-naţionalistă a dan-puricismului. Desigur, omologi de-ai "prea-blajinilor" din fraza anterioară sunt de găsit şi în Japonia, după cum e suficient să ne aruncăm o privire fie şi doar pe istoria secolului XX ca să înţelegem că umorile româno-maghiare, de pildă, sunt pepsi faţă de "drăgălăşeniile" nipono-chineze.

Dar nu despre instaurarea păcii şi armoniei între popoare e #‎daughtersauHadikaTsuki (Tristory II). Şi nici despre ce bine ar fi să nu ne duşmănim, ci mai degrabă unii pe alţii să ne iubim. Nimic lozincard sau moralizator în excelenta punere împreună şi adaptare pentru underground a celor două motive tradiţionale prestată de cei 7 ieşeni. Nimic adormitor, nimic prăfuit. Totul viu, proaspăt, deştept, îmbibat în umor, livrat în ritm gâlgâitor, când cu, când fără accent moldovenesc, când rostit, când cântat, când alergat, când şezut, când stat calm în picioare, când adus la zi, când în dulshele stil di dimult.

Într-o distribuţie care uimeşte prin agilitate, coordonare, poftă şi talent, tripleta feminină străluceşte. Cu inteligenţă, expresivitate corporală şi promptitudine verbală, Loredana Cosovanu creează un rol principal memorabil, punând împreună lumea fetei moşneagului cu cea a Hadikai Tsuki, un soi de unificare trans-continentală a bunătăţii ce are nevoie de un stagiu în exil pentru a fi recunoscut acasă. Formidabilă atât în chip de babă rea, cât şi de nazi-avant-la-lettre£, Alina Mîndru stârneşte valuri de hohot. Înfrumuseţând fata babei şi erotizând baba-cloanţa, Daniela Tocari oferă convingătoare versiuni 2.0 ale celor două personaje legendare din basmele noastre cele de pe toate continentele.

Alături de farmecul feminin, Ovidiu Cosovanu e un narator-folk ce reuşeşte să creeze muzică şi versuri haios-deştepte ce nu aduc deloc a Ada Milea (ceea ce, având în vedere super-valoarea Adei şi ultra-prezenţa ei în teatrul momentului, e o mare performanţă), în timp ce Victor Bitiuşcă şi Tiberiu Enache sunt doi adorabili Dorei-de-peste-mări-şi-ţări.

E aşa de mare bucurie în teatrul pe care îl fac (prelucrare şi adaptare text, regie, scenografie, muzici, lumini) şi îl joacă oamenii ăştia că te întrebi de unde vin, ai cui sunt, cum de nu cad pradă resemnatei jelanii înconjurătoare conform căreia lumea e construită strâmb, statul şi instituţiile lui culturale sunt integral cretine, cele particulare au ca unic zeu profitul financiar, publicul e totalmente tembel şi nimic fain nu e de făcut ori sperat. Într-o atmosfera ameninţată serios de depresie şi/sau renunţare, Frilensăr e gura de aer proaspăt ce ne oxigenează plămânii pentru care nu nicotina proaspăt-interzisă e principalul inamic.