Dintre filmele prezente în cursa pentru Oscarul 2016, două vin din afara Statelor Unite. Brooklyn, regizat de John Cromley, adaptarea romanului omonim scris de Colm Toibin, a fost produs de case din Irlanda, Anglia şi Canada. Distribuţia americană a fost cumpărată în 2015 la Sundance de Fox Searchlight (şi de compania mamă, 20th Century Fox, pentru partea internaţională), ceea ce - dincolo de subiect şi de tratarea subiectului - a facilitat accesul filmului între cele opt proiecte cu nominalizare la Cel mai bun film. Brooklyn - după numele cartierului din New York în care s-au stabilit cei mai mulţi imigranţi irlandezi la mijlocul secolului douăzeci - este construit în normele clasice hollywoodiene. Personajul central îşi urmăreşte visul (de a avea succes pe plan profesional şi de a avea o familie sănătoasă, întemeiată pe iubire), pentru a cărui împlinire trebuie să depăşească o serie de obstacole - adaptarea într-un spaţiu nou, departe de familie, moartea unei persoane apropiate, stoparea unei propuneri amoroase terţe, foarte solidă ca proiect social pe termen lung. Filmul e cu atît mai chestionabil cu cît montează această poveste de suferinţă şi luptă pentru împlinire în aceiaşi ani în care - pe o filieră similară, cu coordonarea Bisericii - din Irlanda spre SUA erau trimişi sute de copii din flori, pentru că era inacceptabil moral ca un copil să fie născut în afara familiei clasice (neapărat cununată). Brooklyn vine ca o perdea paliativă peste istoria respectivă, nenumită aici, dar vizibilă în presă, documentare BBC.
Spotlight este numele echipei de investigaţii a cotidianului The Boston Globe. Filmul lui Tom McArthy construieşte povestea de pe ecran în raport cu cercetările echipei reale în ceea ce priveşte molestarea unui număr însemnat de copii de către preoţi catolici, în Boston şi în apropiere. Datele culese de echipă (cazuri din partea a doua a secolului trecut) au apărut în anul 2002 în mai multe articole. Impactul articolelor a fost mare, alte publicaţii au început să cerceteze astfel de cazuri de-a lungul Statelor Unite şi nu numai. Ca proiect cinematografic, Spotlight e un film notabil prin prisma situaţiei prezentate. Altfel, secvenţele nu sînt mult mai convingătoare - ca emoţie sau suspans - decît reconstituirile din documentarele de televiziune; pelicula e, mai degrabă, o însumare contabilă a unor situaţii prin care să fie rezumată istoria reală a echipei Spotlight.
Bridge of Spies e o scrisoare deschisă propusă de Spielberg publicului şi actualilor candidaţi la Preşedinţie în Statele Unite. Celui dintîi îi arată ce ar trebui să voteze, celor din urmă le arată un portret al preşedintelui model. Cunoscător al legii, capabil să moară cu legea în mînă pentru a face dreptate, în contra unui patriotism orb, care i-ar cere capete (în genul Lăpuşneanu-popor-Moţoc), bun vizionar şi negociator, într-o lume, azi, în care o minte limpede e necesară pentru a restabili ordinea mondială. Cu anumite ocolişuri pe ecran, fiindcă portretul socio-moral suprem nu se construieşte cu adevăruri sută la sută. Cum ar fi că James B. Donovan a negociat cu regimul Castro eliberarea soldaţilor americani prizonieri în Cuba în schimbul unei sume importante de bani (sute de milioane de dolari, în bani actuali); în film, faptele lui Donovan ocolesc banii şi orice altceva i-ar putea pune statura sub semnul întrebării. Rămîne statuia, pe peliculă, granulaţie mare, atmosferă retro frumos construită, măiestria lui Spielberg e clară aici.
În Mad Max IV e multă agitaţie, scrîşneli, zgomot, heavy metal live, ca muzică propriu-zisă şi ca muzică a motoarelor. Gălăgios, repetitiv (în ce priveşte secvenţele de urmăriri şi lupte), totuşi, un film important! Într-un peisaj cinematografic gestionat de computere, noul Mad Max întoarce foaia, la analogic. Maşinile sînt maşini reale, expandate, cu muşchi retro-futurişti şi flăcări nebune, urmăririle au fost filmate cap-coadă în mediu natural. Întoarcerea la analogic/natural - dar nu şi la natură sau eco - a fost imediat urmată şi de noua istorie Star Wars. Plus o sugestie politică (din nou, cu rezonanţe în noul Star Wars), de îndreptare spre o lume condusă de femei. Într-un an electoral american tulbure, cu reprezentări birjăreşti la Trump, după două mandate în care Obama nu a reuşit să împlinească proiectele sociale mari (cum a fost cel legat de Sănătate), după criza recentă, nu mai sînt multe de căutat şi construit.
Treabă evidenţiată în The Big Short. Un film care dezbate mecanismele crizei din perspectiva celorlalţi, a celor care au văzut, matematic, frauda din imobiliare şi din economia bazată pe construcţii. Şi au pariat împotriva ei, finalmente împotriva oamenilor simpli, pe care sistemul îi ia în balon zi de zi, prin politici macro în care le sînt scoase pe Piaţă drepturile fundamentale. Dacă va cîştiga acest film, va fi fost al treilea an consecutiv în care laurii vin asupra unei producţii a companiei Regency (companie prezentă în anii '80 în spaţiul independent sub numele de Embassy Pictures; la începutul anilor '90 s-a asociat cu 20th Century Fox), Birdman şi 12 Years a Slave fiind tot ale sale. The Big Short (în regia lui Adam McKay) e un film în vervă, cu spargeri repetate ale celui de-al patrulea zid, cu paranteze explicative înţepătoare (despre unii termeni economici sau despre unele scheme de investiţii), cu un personaj special jucat de Christian Bale. Au trecut cîţiva ani de la declanşarea crizei şi de la documentarele care au discutat-o - Capitalism: A love story şi Inside Job. Acum, din punct de vedere politic, The Big Short e cel mai important film al Galei, e momentul în care sistemul înglobează demascarea crizei şi ura contra-sistemului într-un mod mai rafinat, artistic. Spectacolul (artistic) e un pas important spre neutralizarea lor.
The Martian e o combinaţie de umor, imagini frumoase în care e reprezentat spaţiul extraterestru, inclusiv planeta Marte, şi conflict dramatic lejer. Din cauza unei furtuni de nisip şi a unor aparate perturbate, echipei care conduce misiunea Ares III pe planeta Marte îi pare că unul dintre membri săi ar fi decedat. Pentru a nu le fi distrusă capsula cosmică de furtună, echipa se întoarce pe navă lăsînd în urmă trupul lui Mark Watney. Acesta nu decedase, doar pierduse antena emiţătorului de date al costumului său. Regizat de Ridley Scott, adaptare a romanului omonim scris de Andy Weir, cu Matt Damon, Jessica Chastain, Chiwetel Ejiofor, Sean Bean, Jeff Daniels, The Martian a fost răsplătit cu premiul Golden Globe 2016 pentru Cel mai bun film de comedie. În felul în care îşi prezintă povestea - prin jurnalul marţian al lui Watney, prin conflictele din conducerea NASA cu privire la recuperarea astronautului - filmul nu oferă surprize majore sau momente delicate. Cu o colaborare SUA-China în favoarea umanităţii, o coincidenţă de nume (pe personajul negativ al filmului, capul NASA, îl cheamă Sanders) şi ceva muzică semnată de ABBA, nici nu supără pe nimeni, nici nu dă pe spate pe nimeni; aşa că e greu de crezut că o să cîştige Oscarul.
O fată e ţinută captivă vreme de şapte ani într-o cameră amenajată într-un fost hambar, în curtea unei case din zona periferică a oraşului Toronto. Are un fiu, Jack, născut acolo, tatăl acestuia fiind bărbatul (tiranul?) care a răpit-o. Room al doilea film din afara SUA - ca şi Brooklyn, tot o coproducţie Canada, Anglia, Irlanda. E prima nominalizare la Oscar pe care o are casa americană de distribuţie (şi producţie) A24, înfiinţată în 2012 şi implicată în producţia (şi distribuţia) de film independent. A24 a lucrat cu Harmony Korine, Sofia Coppola, Sally Poter, David Michod, Julius Avery sau Atom Egoyan. Filmul de faţă, realizat de Lenny Abrahamson, tot o adaptare cinematografică, ar putea fi lecturat ca parabolă în care sînt puse în balanţă o lume absolutistă, constrîngătoare, şi lumea liberă. Filmul lasă deoparte întrebări mai dificile cu privire la evenimentele din spatele situaţiei de pe ecran (cum a fost răpit personajul feminin, cum a născut în camera aceea); e mai puţin interesat de coerenţa dramei interne, importantă e terapia de şoc aplicată spectatorilor, prin care posibila parabolă are mai mult impact. Filmul ajunge şi la replici lamentabile, rostite de femeia eliberată, care se (re)adaptează greu la lumea liberă, cum că era mai bine în captivitate, că acolo viaţa sa avea sens - prin Jack.
The Revenant, în regia lui Alejandro Gonzales Inarritu, e filmul-legendă al acestui moment. O incursiune în istorie, una a barbariilor, a răzbunărilor, a legilor construite ad-hoc, unde responsabilitatea sau grija faţă de celălalt erau greu de întrezărit în spatele luptei pentru supravieţuire (şi înavuţire). E un mod de a trasa un pod spre actualitate, unde aceleaşi efecte sociale au cauze economice. În ciuda unui sentimentalism artificios (dar explicabil în sfera dramatizării hollywoodiene), sîntem martorii copilăriei Statelor Unite; cu imagini, relantiuri şi travlinguri în care amintirea Copilăriei lui Ivan adaugă valoare filmului de faţă. Dacă la baza unei culturi, a promised land-ului, stau furtul şi crima, e dificil ca viitorul să poarte alte semne. Se schimbă metodele, nu şi domeniul. Imaginea, în schimb, se spală de sînge, devine curată în timp. Birdman e(ra) un exerciţiu de stil autosuficient; prin comparaţie, The Revenant îmi pare un film onest. Din ce am observat la noi, o parte a criticii (şi a spectatorilor) se împiedică în monumentalismul său, în faptul că Leonardo DiCaprio rezistă şi rezistă... însă în toată această urcare în legendă (atît ca portret cît şi ca producţie a filmului) personajul de pe ecran (faţă de cel real) devine personaj de carton, iar recursul la istorie (prin mitizare) devine paletă mai degrabă critică.
Oscar pentru The Big Short ar fi cea mai puternică mutare (de şah) a industriei americane de film. Mutarea sigură, fără presiune, ar fi The Revenant. Orice altă mutare e pentru trecerea timpului.