În ultima zi de vizită publică, vizitatori din toate colţurile şi de toate limbile se înghesuie în spaţiile nu tocmai primitoare destinate display-urilor temporare. E greu ca, după vreun umăr mai robust sau ferind un audioghid cu volumul prea strident, să te apuci să numeri perle sau să studiezi pliuri de brocart. Şi mai greu să forţezi măşti şi să vezi dincolo de poza portretului de aparat. Cu toate acestea, consemnul e cum nu se poate mai clar, încă de la intrare, încă de la prima lucrare, încă de la prima etichetă: SVA CVICVE PERSONA. Nu sunt rare în istoria artei occidentale... capacele de tablou, care să ţină preţiosul panou la distanţă de priviri neavenite. Cândva, prin 1510, florentinul Ridolfo del Girlandaio a imaginat un asemenea scut pentru unul dintre cele mai cunoscute portrete ale sale: La Monaca, femeia cu văl, un chip cu buze strâmte şi păr prizonier al unui tulpan alb, traversat de o umbră care, parcă, l-a avut pe Leonardo da Vinci director de imagine. Doar o lectură, pentru că pictorul a apărat personajul (şi pe el însuşi) de interpretări simpliste cu un capac de lemn, pe care a plasat o mască între doi dragoni cu cozile împletite, iar deasupra ei, într-o casetă, inscripţia "Fiecare cu masca lui".
Jocul e (sau ar trebui să fie) simplu. În arcul unui secol, câteva dintre cele mai cunoscute portrete ale manierismului florentin sunt tot atâtea măşti numai bune de explorat. Ele se aşează pe feţele membrilor familiei Medici, o familie despovărată de aura unilaterală, coruptă de legendă a unui Cosimo cel Bătrân sau a unui Lorenzo, aproape monotoni în calităţile lor. Nu, focusul este pe rămăşiţele mult mai faţetate ale familiei din veacul al XVI-lea, mai mult, pe nucleul ei florentin, excluzând vârfuri ca papii Leon al X-lea (Giovanni de' Medici), Clement al VII-lea (Giulio de' Medici) sau Ducele de Nemours (Giuliano de' Medici). Marele Duce Cosimo şi consoarta, Eleonora de Toledo, sunt, de departe, vedetele ale expoziţiei, sau, dacă îmi este permisă continuarea frivolă a paralelei de la început, protagoniştii unor pictoriale în care stilul îşi trage forţa de convingere din puterea politică. Bronzino, pictorul de curte al Casei de Medici în acea perioadă, a realizat un corpus de lucrări absolut remarcabil, în care bogăţia tematică nu e întrecută decât de măiestria reprezentării, de stăpânirea tehnicii, de vioiciunea coloritului şi de dinamica uneori năucitoare a compoziţiei. Şi totuşi, pentru lume, pentru contemporanii noştri, Bronzino pare să fie... ceea ce a fost şi în timpul vieţii lui: autorul de portrete fără număr ale aristocraţiei florentine, în care personajul e acelaşi de două, de nouă, de douăzeci şi două de ori. Numai veşmintele, poza şi scenografia joacă în juru-i. Eleonora de Toledo, bunăoară, înţepenită şi nicicând zâmbind, fie captivă în brocartul zmeuriu din micul portret adus de la Galeria de Stat din Praga, fie eclipsată de cea mai sofisticată rochie şi de cele mai incredibile perle din arta Renaşterii italiene, într-un portret solitar şi redescoperit cu această ocazie în depozitele Muzeului Jacquemart-André. O faţă opacă, pe care poziţia de primă doamnă a Florenţei a apăsat masca inexpugnabilităţii şi anulării sentimentelor. Nu mai vorbesc de Cosimo, Marele Duce al Toscanei, pe care Bronzino l-a pictat tânăr, bătrân, chipeş şi decrepit, în armură, în blănuri, în haine de ceremonie, în straie de casă, nud, cu barbă, fără barbă, pe post de Orfeu, în loc de Sfântul Ion şi chiar în chip de pitic Bacchus. Niciodată interpelând vizual privitorul, mereu privind undeva, în afara ramei, peste umărul spectatorului, după moda (iar acest cuvânt!) timpului şi pe placul artistului, în căutarea figurii serpentinata. O fizionomie sărăcită şi ea de expresie, aproape întotdeauna cu aceeaşi expresie severă, care alege să fie exprimată prin atributele poziţiei sale: costum, poză, accesoriu.
Pe aceleaşi "arme" se sprijină şi anturajul Medicilor, întruchipat în expoziţie de muzicieni, generali şi poetese: Alessandro de' Medici portretizat de Giorgio Vasari în armură, din profil, Giovanni dalle Bande Nere, cu întuneric în pupile, de Francesco Salviati, Cântăreţul din lăută de Jacopo Pontormo sau literata Laura Battiferi, a aceluiaşi Bronzino, căreia idealizarea dată de rafinamentul reprezentării, de paleta restrânsă, reminiscentă unui Baldassare Castiglione, de mâinile descrise cu o graţie inefabilă, nu-i poate estompa nasul vulturesc, supradimensionat, atât de... non-poetic. Bronzino pune măşti, dar iată că aici nu prea mai are loc...
E remarcabil dialogul pe care operele selectate îl poartă peste săli, fie una cu cealaltă, fie cu cine se prinde în vorbă. Laura Battiferi priveşte pe peretele opus la o Tânără femeie cu un volum de Petrarca, lucrare de un mare farmec semnată de Andrea del Sarto. Aceasta, la rândul ei, are ceva din misterul sfumato, disipat de contur, din cromatica atinsă de noapte a Femeii în galben a aceluiaşi pictor, tablou rar oferit ochiului public şi desprins direct de pe un perete de la Windsor, din colecţia reginei Elizabeta a II-a. Un Dublu portret de Pontormo (şi el exotic, pentru că face parte din Raccolta Cini, de la Veneţia, palazzo închis aproape unsprezece luni din douăsprezece) stă vizavi de o Femeie în roşu, protejată de o rochie purpurie şi multă vreme atribuită aceluiaşi maestru. Doar cu ocazia acestei expoziţii, panoul - unul dintre cele mai cunoscute ale Muzeului Staedel din Frankfurt - a fost şi el supus unei noi expertize şi inclus (de parcă nu ar fi avut destule falduri, mâneci, turbane şi palori) în portofoliul aceluiaşi Bronzino. Pe braţul fotoliului de care se sprijină, o mască, un nou memento al codului ce guvernează una dintre cele mai seducătoare vizual părţi ale picturii italiene renascentiste. Un singur personaj pare anacronic în tot acest spectacol: Călugărul Savonarola, a cărui efigie iconică de Fra Bartolomeo străjuieşte intrarea, chiar vizavi de Masca lui Ghirlandaio: osos, colţuros, cu buzele de o senzualitate paradoxală, cu nas colosal şi ochi îngheţaţi, aproape mumificat sub rasa întunecată. Savonarola arată exact aşa cum ne-am aştepta: consumat de un foc interior şi privind vag în sus, rupt de forfota din jur. E... prea cum trebuie. În acest context (şi numai în acesta), nu poţi să nu te întrebi: care e masca lui?
Florence. Portraits à la Cour des Médicis.
Musée Jacquemart-André, Paris.
11.09.2015 - 25.01.2016