8 oameni furioşi - The Hateful Eight

O întoarcere în cinema, un cinema eminamente analogic, pe care Tarantino îl salvează în acelaşi timp în care, prin cinema, el însuşi se salvează: ca pasiune, ca regăsire a emoţiei, ca oglindă a comunicării. Un film viguros ca derulare a evenimentelor pe ecran, un film necontenit răsturnat în oglinda omagială prin care îşi arată colţii. Cu trecere prin seriale TV ale anilor '60 - Bonanza, The Rebel, The Virginian -, Quentin Tarantino montează o replică western la adresa primului lungmetraj pe care l-a realizat, Reservoir Dogs. În acel film, derulat în prezent, la micul dejun, opt persoane pun la punct detaliile unui jaf şi, mai apoi, trebuie să facă faţă eşecului şi bănuielilor reciproce; în acest film, cu acţiunea plasată la vreo zece ani după Războiul de Secesiune din SUA, pe un viscol nenorocit, opt persoane trebuie să reziste unei întîlniri în înălţimile statului Wyoming, într-un refugiu al diligenţelor. Tarantino a declarat că în realizarea lui The Hateful Eight a fost condus de emoţia trăită în vizionarea peliculei The Thing (John Carpenter, 1982). Carrie (Brian De Palma, 1976), 12 Angry Men (Sidney Lumet, 1957) sau 3:10 to Yuma (Delmer Daves, 1957) sînt alte filme spre care Tarantino trimite bezele omagiale. Ca o buclă, în genul lui Moebius sau al infinitului, "8"-ul lui Tarantino funcţionează auto-omagial şi auto-ironic: al optulea film, The Hateful 8, totul subliniat mare de tot pe generic, pe fondul unei filmări expresive, în relanti, a unui Iisus de lemn, un marcaj în calea diligenţei de pe ecran.

The Hateful Eight este cel mai întunecat film semnat de Tarantino, fără personaje-ghid pentru spectator, fără posibilitatea de a îmbrăţişa pe cineva de pe ecran. E un studiu al răului, în genul celui pe care îl face Dostoievski în Demonii; un rău prezent ca persoană (uneori simpatizată), ca mentalitate (judecata ca prejudecată), un rău care s-a instituit în lume într-o formă şi în formule capitale. Atmosfera filmului e marcată de această prezenţă malefică, o simţi în notele acute, în dramatismul muzicii compuse de Ennio Morricone pentru acest film (o premieră în cariera lui Tarantino, folosirea muzicii originale), o simţi în interioare, unde oamenii se întrec în grozăvii, şi în exterioare, unde natura îşi etalează maiestuos chipul şi dinţii. Fiecare plan oferă un rest - un ceva rămîne după ce replicile au fost rostite, după ce paşii persoanelor de pe ecran au fost păşiţi, e ca o urmă în zăpadă, o urmă care nu se topeşte - Răul. Pe această linie discursivă, Tarantino e aproape de David Lynch.

Poate cel mai curios element al filmului e dat de personajul Oswaldo Mobray, interpretat de Tim Roth. Pînă în partea a doua a filmului, cînd îşi dezvăluie adevăratul nume, Pete Hicox, şi reala obîrşie, britanică, personajul respectiv pare un colaj între colonelul Hans Landa din Inglourious Basterds şi doctorul King Schultz din Django Unchained. Ai putea spune că Tim Roth e pastişa lui Christoph Waltz. Atitudinea, rostirea cuvintelor, freza, barba pe jumătate crescută, par media aritmetică între cele două personaje jucate de Waltz. Waltz însuşi, în Django, pare că repetă performanţa din Inglourious într-o altă epocă. Odată ce-şi dezvăluie adevărata identitate, registrul interpretativ al lui Roth se schimbă puţin. Şi apare o altă filiaţie, cu locotenentul Archie Hicox din Inglourious Basterds, căruia îi este străbunic. Un artificiu prin care vizionarea actuală e deturnată (nu scapi de imaginea actorului sau personajului anterior), în acelaşi timp un citat, sau o dare de seamă despre ceea ce se întîmplă în industria cinematografică, unde, cîteodată, un actor se multiplică la nesfîrşit în rolurile pe care le interpretează şi e ovaţionat pentru asta (o ironie la adresa Academiei, în relaţie cu Oscar-urile cîştigate de Waltz cu rolurile scrise de Tarantino?); pe de altă parte, toată situaţia devine un mijloc prin care e subliniată această călătorie - de la un personaj la altul, dintr-o epocă în alta - a Răului, care se dezvăluie drept coordonată si(n)gură a Existenţei.

The Hateful Eight nu e un film de Oscar. Are trei nominalizări, pentru muzică (Morricone), pentru imagine (Robert Richardson) şi pentru rol secundar feminin (Jeniffer Jason Leigh). Primii doi sînt obişnuiţi ai casei. Richardson, de exemplu, are trei premii Oscar, dar niciunul pentru colaborările anterioare cu Tarantino, pentru care a primit doar nominalizări. Dincolo de calitatea muncii sale în The Hateful Eight, istoria sa, relaţia sa cu industria americană de film nu îl puteau lăsa în afara ceremoniei din 2016. Cu Ennio Morricone, la fel, Oscar pentru întreaga carieră, multiple nominalizări. Tarantino, însă, poate rămîne fără probleme. El urmează alte drumuri politice decît Hollywood-ul. Şi, o altă ironie, ajunge să fie nominalizată la Oscar Jennifer Jason Leigh, care, în film, întruchipează răspunsul pe care îl dă Tarantino viziunii matriarhale hollywoodiene din Mad Max: Fury Road şi din episodul şapte al Star Wars.