Să fie vorba despre un aşa-zis "har ardelenesc"? Ne putem gândi, desigur, la soliditatea epică, la personajele interesante sau la atmosfera redată cu minuţiozitate şi precizie; toate - caracteristici evidente ale prozatorilor clasici.
Opera celuilalt mare epic ardelean - Liviu Rebreanu - a avut parte de 3 ecranizări: Pădurea spînzuraţilor (1964 ) în regia lui Liviu Ciulei - era distins cu premiul pentru regie Cannes 1965. Un an mai târziu, Mircea Mureşan primea, tot la Cannes (1966), Premiul de debut, pentru un remarcabil Răscoala. Ceea ce l-a determinat, probabil, să-şi încerce forţele (şi norocul), după aproape un deceniu cu Ion. Blestemul pământului. Blestemul iubirii (1978).
Scrierile lui Slavici sunt, însă, cele care au deschis drumul abordărilor cinematografice în 1955, prin Moara cu noroc. Filmul, regizat de Victor Iliu (autorul, în prealabil, al proletcultistelor În sat la noi (1951) şi Mitrea Cocor (1952) fusese nominalizat pentru marele premiu Palme d'Or, tot la Cannes, în 1957! Ceea ce, să recunoaştem, nu era chiar de colo.
Pe acelaşi drum al ecranizărilor, au urmat Dincolo de pod (transpunerea pentru ecran a prozei Mara) - în regia lui Mircea Veroiu, 1976 şi Pădureanca, în 1986. O periodicitate care, la o adică, poate să spună ceva, răspunzând la întrebarea "de ce ecranizări?" şi "de ce tocmai (sau din nou) Slavici?"
Sigur că personajele lui Slavici, puternice şi destul de complexe, ca şi situaţiile autentice în care acestea evoluează, erau ofertante, chiar tentante; atât pentru creatorii de cinema, cât şi pentru publicul care - cel puţin până la începutul acestui nou secol - dorea să vadă poveşti coerente, aşezate, cu situaţii limpezi şi o morală clară.
Aş sublinia, însă, şi o altă calitate esenţială a prozei lui Slavici, pe care o regăsim într-o aserţiune extrem de interesantă a lui Pier Paolo Pasolini: aceea că scenariul de film este "o structură ce tinde spre altă structură". Mutatis mutandis, o bună parte din proza scriitorului ardelean tinde spre ecranizare, deţinând foarte multe calităţi care o fac să fie atractivă.
Din intimitatea fenomenului cinematografic, apar câteva informaţii interesante sub aspect... să-i spunem istoric.
În general, proza lui Slavici era privită cu o anumită bunăvoinţă de către comanditar. Producător decident fiind Partidul, miza ideologică devenea preponderentă. Or, la acest capitol, şirianul stătea bine. Chiar foarte bine, dacă i se ierta poziţia sa vehementă împotriva intrării în războiul din 1916-1918 şi a unirii Ardealului cu Ţara. Păcatele tinereţii. Dar mai important decât aceste "bube la dosar" era critica socială, îmbinată cu susţinerea solidă a valorilor demnităţii naţionale. Ceea ce stăpânirea politico-ideologică aprecia, cum se spune, "corespunzător".
Dar preferinţa "regimului Dulea" (cenzorul şef al ultimului cincinal cinematografic autohton) pentru ecranizarea unor opere clasice, provenea din alt calcul: regizorii de film, mai ales cei câţiva incomozi prin viziunea lor asupra realităţii sociale, erau "duşi cu zăhărelul". Ce însemna asta? Că li se propuneau ecranizări cu subiecte dinainte de 23 august 1944. Nu că acestea erau scutite cu totul de probleme. (De ce nu s-a dat curs insistenţelor Elisabetei Bostan de a ecraniza La Medeleni? Pentru că romanul, oricum l-ai fi luat, nu conţinea nici exploatare, nici viaţa amară a ţărănimii, nici lupta de clasă împotriva moşierimii. Chiar dimpotrivă - politrucii considerau romanul lui Ionel Teodoreanu ca fiind idilic şi, chipurile, neinteresant pentru tânăra generaţie, care se cerea educată în spirit partinic). Dar era vorba despre alte vremuri, presupuse a fi mai uşor de înghiţi de către "primul cinefil al ţării" dimpreună cu "analfabeta lui s-o ţie".
Astfel încât, din aceste motive s-a comandat Pădureanca. Fiind vorba despre un scriitor ardelean, Casa de filme a optat pentru un scenarist şi un regizor ardeleni: Augustin Buzura, respectiv Nicolae Mărgineanu. A rezultat o dramaturgie cinematografică solidă, fără "ifose" stilistice care le puneau creierii pe bigudiuri tovarăşilor cenzori. Totul era clar, limpede, ba chiar just. La o privire mai atentă, însă, triunghiul tatălui autoritar (Busuioc - jucat de Victor Rebengiuc), controlat şi ghidonat de nevasta-viperă (jucată de Melania Ursu), mereu în luptă de a-l aduce pe drumul just pe fiul beţiv şi cam zăbăuc (Iorgovan - Adrian Pintea) prezenta destule asemănări fine, dar coerente şi vizibile, cu soţii Ceauşescu, deranjaţi de stilul de viaţă al "prinţişorului Nicu". Prin interpretarea actoricească, mai ales a cuplului Rebegiuc - Ursu, trimiterile erau mai mult decât evidente şi provocau un fel de deliciu în descifrarea conflictului. Înainte de a începe şirul vizionărilor pentru aprobare, actualul academician Augustin Buzura a fost întrebat, de cineva din echipa de realizatori: "Şi dacă-şi dau seama că ne batem joc de EI, ce spunem?...". Răspunsul scriitorului a fost mai prompt decât obişnuiesc ardelenii, dar s-a dovedit perfect orientat: "Sigur că-şi vor da seama! Dar n-o să aibă niciunul curajul să reclame chestia asta...". Ceea ce, din fericire, s-a verificat. Mecanismul hainelor celor noi ale împăratului funcţiona perfect. Ceva, până la urmă, tot au eliminat tovarăşii: o secvenţă (nici măcar importantă sub aspectul dramaturgiei), care se desfăşura în opulentul târg de carne din Lipova. "Lasă, tovarăşi..." grăit-a un zelos secretar de partid, convertit după 1990 ca distribuitor de filme capitaliste. "De ce să vadă spectatorii că, pe atunci, era atâta carne?". Zis şi tăiat. Astfel încât spectatorii n-au mai salivat şi, chipurile, n-au mai făcut comparaţii nedorite. Dar de râsul sălii tot n-au scăpat vigilenţii de partid şi de stat: există în film o replică, perfect motivată de intrigă, a principalului personaj feminin, Simina, nedorită nicicum de familia Busuioc. Exasperată, ea îi spune iubitului Iorgovan: "Trebuie să fugim în altă parte. Aici nu se mai poate trăi". În contextul acţiunii cinematografice, replica în sine nu indica nimic special, exprimând starea de moment a celor doi eroi. Doar că de undeva, din întunericul sălii, cineva a bătut din palme - nu mult, doar de două ori, sec şi semnificativ. A urmat un hohot general de râs, toţi spectatorii răcorindu-se astfel, în climatul social tot mai greu de suportat.
Acest film a însemnat debutul cinematografic al actriţei Manuela Hărăbor - neprofesionistă, o elevă de clasa XII-a, la începutul filmărilor. Cum s-a ajuns la ea? Iniţial, regizorul Nicolae Mărgineanu o distribuise în rolul principal feminin pe actriţa Maria Ploaie - întâmplător şi soţia lui. Nu se ştie cine a observat că nu ar fi deloc (dar deloc!) principial să lucrezi, pe banii statului, împreună cu propria nevastă... Excepţia soţilor Ceauşescu era, probabil tocmită într-adins ca să confirme regula. Cu toate argumentele de ordin artistic (inclusiv intenţia regizorului de a nu mai face filmul), n-a fost chip ca Maria Ploaie să fie menţinută în distribuţie. S-a luat de la capăt căutarea, perioada de pregătire a fost prelungită, chemându-se la probe de casting încă o serie de posibile interprete. Printre acestea s-a nimerit, pur şi simplu, şi juna Manuela Hărăbor, care se afla prin Studioul cinematografic Buftea, în vizită la tatăl ei, care lucra acolo, la secţia de butaforie.
Ca să nu pară căutarea făcută de mântuială, a fost pusă şi ea să dea o probă. Rezultatul - deloc relevant. Nu tehnică interpretativă, nu experienţă... Mai ales vocea o trăda, la acel moment, inflexiunile acesteia nefăcând faţă cerinţelor profesioniste.
N-a contat asta... nici faptul că trebuia să dea bacalaureatul exact în timpul filmărilor... nici cerinţele justificate ale principalilor realizatori ai filmului. A văzut-o tovarăşul Dulea, a plăcut-o, a ales-o... a impus-o. Nu e nimic adevărat din zvonurile care o dădeau ca nepoată (sau... şi mai rău de-atât) a celebrului cerber al cinematografiei! Impur şi deloc simplu, i-a plăcut cui a trebuit! Pe video - doar atât. Dar, pentru ea, a fost suficient.
Demn de reţinut, poate, ar fi nu că Manuela a renunţat, în anul acela, la bacalaureat. Nici că, la postsincron, vocea i-a fost dublată de o actriţă profesionistă. Însă echipa de filmare a antipatizat-o constant şi fără milă, membrii ei (de la directorul de imagine, scenograf şi majoritatea actorilor, până la şoferi şi garderobiere) făcând tot ce le-a stat în putinţă spre a-i arăta asta. Critici rostite cu duritate, reproşuri, ironii şi alte răutăţi omeneşti au potopit-o aproape în fiecare zi. Până şi bătaie a mâncat, de la unul dintre parteneri, la o filmare grea, când nu reuşea să plângă. După câteva scatoalce, însă, însoţite de un maldăr de reproşuri dure, în numele colectivului, a izbucnit în cele mai sincere şi autentice lacrimi. S-a dat, repede de tot, "motor", iar motoraşul aparatului a început să bâzâie, parcă, la concurenţă.
Dincolo de aceste amănunte de culise, rămâne produsul final. Reunind un buchet de actori de mare valoare, cu o poveste credibilă, deopotrivă de emoţionată şi incitantă, şi realizat cu un profesionalism solid, iată că acest film, destul de vechi (are deja 30 de ani), îşi menţine prospeţimea care atrage şi explică o anumită atractivitate. Ce-i drept, îmi vine destul de greu să cred că un asemenea interes ar putea fi detectabil la generaţia deja obişnuită cu 3 D, i-Phone, tablete şi alte accesorii. Dar asta e, deja, altă problemă, curat actuală...