Relația dintre cei doi salvează atât textul, cât și montarea lui, de orice autosesizare feministă legată de misoginismul piesei. Petruchio e zbir numai prin convenția participativă a lui Grumio și mai târziu a curții lui, iar felul cum Alex Bogdan manageruiește acest raport de forțe și trecerile de la Petruchio la "Îmblânzitorul de scorpii" îl învăluie într-o candoare care-i stă mai bine decât o eventuală luare prea tare în serios. Altfel spus, atunci când Petruchio o aduce pe Catarina la curtea lui, practic, când începe procesul ei de îmblânzire, sunt trei fețe ale acestui protagonist la care spectatorul are acces: nota de bază, același neastâmpărat Petruchio, pe care încă îl vezi în relația cu Grumio, nota de mijloc, Îmblânzitorul, Petruchio care încearcă să-i dea o lecție Catarinei, savurându-și NU puterea asupra ei, ci propriile ghidușii și găselnițe, un fel de bucurie a jocului și, nota de vârf, Petruchio îndrăgostitul de Catarina, miza personajului și a piesei. Și e îmbucurător să vezi un actor care jonglează cu toate cele trei dimensiuni ale unui personaj, pentru a te face să înțelegi ce a vrut de fapt să spună autorul.
Pe de cealaltă parte, felul cum Dorina Chiriac își poartă personajul e atipic, dar funcționează în tandem cu partenerul ei de scenă. În universul propus de Colceag, ușor adus în prezent, scorpia se îndepărtează de clișeul femeii masculinizate, care se bucură să tragă echilibrul de puteri spre sine, de dragul puterii și a detașării de societate declarate - acel filon feminist spre care am fi tentați să mergem. Scorpia jucată aici e mică și a dracului (un gag la care se tot revine pe parcursul spectacolului) și e scorpie mai mult în ochii celorlalte personaje, decât ai spectatorului, ceea ce-i dă Catarinei un statut de neînțeleasă, de misfit pus în situația de a fi scorpie, pentru a se distanța de o lume de care nu simte că aparține. Până și scena chinuirii Biancăi pare o joacă de copii pe care Catarina o agreează de dragul convenției, nu al răutății în sine. Pe acest fond pe care îl creează spectacolul și interpretarea Dorinei Chiriac, îndrăgostirea de Petruchio și acceptarea "jocului" lui vine firesc și dă credibilitate cuplului.
Apropo de entertainment-ul acestui spectacol, dezbătut pe mai multe nivele. Primul ar fi garantul textului, gag-urile și situațiile comice bifate de actori, dintre care i-aș aminti pe Mihaela Teleoacă în rolul Baptistei și pe Dragoș Huluba în rolul lui Grumio. Al doilea ar fi personajul în sine al lui Hortensio, pețitor al Biancăi, sau mai bine spus, travestiul propus de Lucian Ionescu. Gândit și jucat cap-coadă ca un comic relief, Hortensio-homosexual-nedeclarat, deghizat în femeie, e o cioacă de personaj. Că e o cioacă jucată bine, asta e numai meritul măsurii și sincerității lui Lucian Ionescu, dar cheia personajului în sine e total neconcordantă în textul piesei și limitează masiv miza personajului (care este totuși, cucerirea Biancăi). Și e cu atât mai deranjant cu cât celelalte personaje participă la această găselniță - Petruchio îl sărută pe Hortensio pe gură - discreditându-l pe Hortensio ieșit din travesti, la finalul spectacolului, însurat cu o văduvă. Dar, măcar e amuzant, nu?
Al treilea și ultimul, personajul colectiv - muzicanții din Padova / servitorii de la curtea lui Petruchio, câțiva tineri pompați cu joie de vivre, costume drăguțe și instrumente muzicale, care cântă, zâmbesc și dansează. Mărturisesc că nu am avut ocazia să văd alte montări ale domnului Colceag în teatre profesioniste, ci doar pe cele din facultate (dumnealui este profesor universitar doctor la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografie din București), dar cu toată această reținere, e ceva din prestația acestui personaj colectiv care amintește de un spectacol-examen de arta actorului. Așezările în scenă à la serbarea de Crăciun la care vin părinții să ne vadă, intrările și ieșirile din scenă nemotivate sau, poate, energia lor care e acolo pentru că trebuie să fie. E greu de explicat obiectiv, recunosc.
Cu toate acestea, această Îmblânzirea scorpiei montată la Teatrul de Comedie, sala Radu Beligan, e un spectacol care funcționează. Și dacă nu vă atinge comedia, măcar e un Shakespeare cu simț de răspundere.