Aşteptându-l pe Moldot - Mioritza (Tristory III)

Noi, pe aici, îl aşteptăm pe Godot. Ei, pe acolo, îl aşteaptă pe Moldot. De la Moldovean. Baciul. Cel din baladă. Ei, adică Diavolul şi Dumnezeu. Care, împreună cu Duhul (sau cu Doctorul?), formează Treimea (DDD?). Ups! Cam multe blasfemii, nu?

Teribil de abrupt începutul Mioritza (Tristory III), partea finală a trilogiei începute cu Mălăieş în călcăieş (Tristory I), în 2014, pe vremea când Frilensăr era o companie independentă ce presta în Iaşi şi continuate cu #‎daughtersauHadikaTsuki (Tristory II), în ianuarie 2016, după mutarea în Bucureşti, mai exact la Green Hours. Ceea ce, după primele două capitole, se arăta a fi o treime a reinterpretării, în cheie-inteligent comică, a oarece motive tradiţional-literare (poveste, basm, baladă), majoritar, dar nu integral, româneşti, a virat, în partea finală (premiera: martie 2016), spre o chestie infinit mai serioasă şi semnificativ mai subtilă.

Vorbeam despre debutul abrupt. Nici continuarea nu e prea blândă. Deloc previzibil, curajos pe multiple paliere, cu câteva legături ce încă scârţâie (Diavolul trimis pe pământ pentru a culege informaţii în calitate de Actor îşi abandonează deghizamentul după puţini replici, nici acelea foarte convingătoare), dar, în linii mari, coerent, convingător, surprinzător, provocator, textul lui Daniel Chirilă e realmente o revelaţie.

Ca orice operă de artă respectabilă, el produce mai degrabă întrebări decât răspunsuri. Dacă Diavolul e parte din Treime, alături de Creator şi de Sfântul Duh, cum rămâne cu Iisus? Cine e, de fapt, Fiul: cel trimis pe Pământ sau cel care, în Ceruri, îi stă alături Tatălui? Cel de pe Pământ, fie el Iisus sau baciul Moldot-vean (aici, poate, Chirilă forţează puţin suprapunerea), aflând de cumplitul pact din Ceruri, încearcă să salveze Omul sau să îşi salveze doar propria piele, apelând la felurite ascunzişuri şi deghizamente?

Ana, Manole, Baba Dochia, Mioriţa. Clasice motive româneşti, şi totuşi, tabloul întreg nu pare a avea specific naţional prea pronunţat. E drept, există tentaţia de a privi totul prin grila ironiei pe care şi-o cere somnul milenar al oii (şi, deci, al poporului căruia îi este simbol) celei părăsite de baciul / ciobanul / liderul cel dat dispărut până şi de boşii Olimpului. Dar mi-e teamă că ar fi o citire incompletă a scenariului.

În plus, Mioritza. Tristory III trăieşte şi dincolo de text. Forţa vizuală a scenelor finale surclasează cuvintele. E acolo un sâmbure ce nelinişteşte şi invită la revizitarea întregii piese. Cel Trimis acum două mii de ani pentru a lua pe umerii săi păcatele lumii, pentru a se sacrifica întru Mântuirea ei, pare că şi-a refuzat atunci menirea pentru a-şi găsi abia acum pre-destinatul sfârşit sângeros. Inima lui zace abandonată pe pardoseala proaspăt înroşită a peşterii pe ai cărei pereţi cineva a scrijelit cuvintele baladei în ordine dadaistă. Asta în timp ce cerurile îşi păstrează nealterată alba pufoşenie a norilor, a lânii de oaie.

Poate cel mai misterios dintre toate e însă personajul Doctorului, încântător jucat de Loredana Cosovanu, cea care, alături de Alina Mîndru (corectă pe post de Dumnezeu, genială în partitura comică a Anei şi a Babei Dochia), nu au voie să lipsească din opţiunile de luat în considerare de către juriul de nominalizări al Galei UNITER 2017 (a se vedea şi entuziasmentele lor prestaţii din #‎daughtersauHadikaTsuki (Tristory II)). Doctorul ce îngrijeşte la nemurire rănile mioritice / christice, doctorul încercând mereu să aline suferinţa rănitului, doctorul ce aparent ascultă orbeşte ordinele Divinului său Superior, pentru a promova, în fapt, pe cât posibil, interesele Muritorului său Pacient, doctorul pe care îţi vine să-l numeşte adevăratul, unicul salvator al unei specii umane ce a rătăcit drumul din cauza puzderiei cacofonice de simboluri religioase, superstiţii vrăjitoreşti, frici atavice cu care a ales să se înconjoare de-a lungul mileniilor.

Spectacolul Frilensărilor se cere revăzut, dezbătut, povestit. El marchează certa creştere în anvergură a trupei şi reclamă atenţia oamenilor activi în teatrul momentului, fie ei critici sau nu. Aceeaşi observaţie şi pentru restul portofoliului curent al Teatrului Luni de la Green Hours, locul de naştere al independenţilor mioritici (se întâmpla în 1997), intrat o vreme în penumbră, pentru a se reinventa în lunile de pe urmă pe bază de piese proaspete, deştepte şi neliniştitoare, scrise, montate, mobilate, luminate, sonorizate şi jucate de oameni vii, inteligenţi, talentaţi, insuficient mituiţi de zeii resemnării ori ai compromisului.