Limbajul nonverbal face valuri la Cluj - Pour toujours / Mindörökké / În vecii vecilor

Ultima ediţie a Festivalului de Teatru INTERFERENŢE, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj în 2014, a avut ca amprentă tematică "mărturiile corpului" şi a stat sub semnul vizualului şi al mişcării. Se vede că "amprenta" s-a transmis mai departe ca sesizabil deziderat novator în arta spectacolului, întrunind influenţe experimentale din teatrul mondial contemporan. Iată că expresivitatea corpului este din nou pusă în valoare scenică aici, la Cluj, de regizorul francez Dominique Serrand în spectacolul său, nu mai puţin surprinzător, în comparaţie cu cele vizionate acum 2 ani, numit simplu Pour toujours / Mindörökké / În vecii vecilor. Bogata experienţă teatrală a regizorului, confluenţa cu teoriile insolite în domeniu, imaginaţia şi sensibilitatea artistică au dus la configurarea unui spectacol unitar stilistic, deşi nu spune o singură poveste, ci mai multe, eşalonate linear. Cordonul ombilical care le dă naştere este transformarea spaţiului scenic în miraculos spaţiu poetic, utilizat ca metaforă a ofrandei. Ideea dărniciei faţă de ceea ce se pierde "pentru totdeauna" e detaliată în secvenţe-etape sugerate de misele funebre compuse de Palestrina, Mozart, Berlioz, Brahms, Verdi. Regizorul mărturiseşte că a fost şi este profund impresionat de forţa recviemului de a ilustra despărţirea sfâşietoare de tot ce îţi este mai drag în viaţă (căci "în urmă rămân toate câte îţi sunt de dragi") şi de aceea a simţit nevoia să exprime această durere despre pierderea inexorabilă într-un "ultim gest de celebrare a fiinţei". Cum? Prin simplu "dans teatral" în care liantul muzică - dans devine consubstanţial în omagiul aproape religios adus întâmpinării clipei şi vieţii care se scurge. Pentru a da consistenţă demersului său artistic, Dominique Serrand a adus cu el la Cluj pe valorosul interpret al noului locatar ionescian, nimeni altul decât Francisco Alfonsin, cel familiarizat cu noul val promovat, printre alţii, de Eugenio Barba.

Structura spectacolului Pour toujours, care porneşte de la acordurile recviemului, urmează direcţia inversă acelor de ceasornic. Celebrarea morţii înseamnă o reîntoarcere la magia vieţii, începând cu geneza. Scena e inundată video de valurile mării, de rostogolirile lor în imagini extinse, sugerând apariţia primelor forme de viaţă în apă. Primul cuplu (mit şi odă necanonică) este liric în esenţă. Imaginea cu cei doi tineri m-a trimis imediat spre "aceşti adolescenţi învaţă mersul pe valuri". Confluenţă cu poezia lui Nichita sugestivă şi reconfortantă pentru mine. Dar uvertura se întrerupe. Intrarea intempestivă a unui ins cu un radio cu tranzistori (un fel de Grobei brebanian în căutare de informaţii... grobiene) instalează "viaţa zăgăzuită" în norme şi convenienţe, în etape şi spaţii rigide. Aşa devin evidenţi pereţii, decorul sumar. El, intrusul, vrea să recepţioneze "sunetele vieţii", să prindă din zbor aspecte al vieţii haotice şi declanşează periplul prin "desişul vieţii". Poate că sublinierea acestui sens intrusului nu e suficient de accentuată, dar eu aşa o văd. Scenele se succed cu repeziciune făcând loc unor obiecte ambientale cu funcţii obiective sau simbolice: mese, scaune, draperii, paravane, accesorii utilizate bizar. De pildă, scaunele "ionesciene", înmulţite progresiv, primesc utilizări dintre cele mai puţin aşteptate. Sunt punţi de legătură între oameni, insule salvatoare în oceanul existenţial, mesaje transmiţînd vrajba, arme de luptă, baricade pe frontul confruntărilor de orice fel. Drumul prin haosul existenţial e plin de primejdii, mai mult chiar, e un naufragiu. Parcă-l auzi în surdină şi pe cinicul Voltaire: "...se salvează cine poate". Dar discursul nu primeşte aceste accente dramatice, sumbre, întrucât e un omagiu adus "celor trecute şi petrecute" în viaţă. Cronologic, ceremonialul morţii nu e ultima secvenţă a spectacolului. După el, urmează mărşăluirea fără sfârşit. Spectacolul are un final abrupt, de fapt, fără un final construit. Marşul vieţii continuă.

Etapele vieţii sunt traduse în imagini căutate ca iluzii optice expresive, insinuînd metamorfozele fiinţei, devenirile ei în parcursul existenţial. În jocul de lumini şi umbre, sub cele trei luminatoare din plafon (trimitere spre trinitatea divină), sunt aranjate tablouri compozite, cu personaje felliniene prinse în sarabanda "vieţii şi a morţii în deşertul de cenuşă". Femeia gravidă, naşterea, cunoaşterea, apropierea, despărţirea, iubirea, moartea, privirea în oglindă, acceptarea celuilalt, conflictul deschis sunt tot atâtea modalităţi de ilustrare a etapelor de emancipare a individului, rezoluţii cu multă fantezie şi delicată viziune asupra lumii. În acest flux şi reflux de tablouri vivante, căutarea sinelui şi căutarea celuilalt au rol catalizator în percepţia mesajului. Mâinile care se caută continuu, cu extensia în iluzionism, sporesc tensiunea apropierii în secvenţa cu cei doi tineri (băiat şi fată), ca şi mâinile care desfac şi acoperă întunericul din noi, adevărul din noi, veşnicile primeniri, cuplări şi respingeri soluţionate vizual ingenios, suav, neostentativ, convingător.

Pour toujours surprinde plăcut spectatorul şi-l îndeamnă la reflecţii, fie că a înţeles toate sugestiile limbajului sau nu. Cu ce rămânem când plecăm de aici? ne întreabă candid Dominique Serrand. "Cu îmbrăţişarea celor ştiute şi neştiute" vine răspunsul liniştitor al regizorului. La acest dans-maraton s-au aliniat, pe lângă oaspetele menţionat deja - Francisco Alfonsin - , minunaţii actori ai teatrului: Albert Csilla, Bodolai Balázs, Farkas Loránd, Imre Éva, Keresztes Sándor, Laczó Júlia, Orbán Attila, Ötvös Kinga, Sigmond Rita, Sinkó Ferenc, Varga Csila, Váta Loránd, Viola Gábor. Dăruirea lor în acest joc-ofrandă este de-a dreptul remarcabilă, fără excepţie. Costumele concepute de Carmencita Brojboiu şi proiecţiile video ale lui Peter Košir au completat în mod strălucit dimensiunea sincretică a spectacolului imaginat şi concretizat scenic de Dominique Serrand la Cluj.