Spectacol de carton vs. idealism - Smrt u Sarajevu / Death in Sarajevo la BIFF, 2016

Smrt u Sarajevu / Death in Sarajevo este de departe cea mai faină proiecţie pe care am văzut-o în cadrul BIFF 2016. Mustind de ironie, cu un spirit cinic de geniu, Danis Tanovic reuşeşte să creeze o peliculă dinamică şi, în acelaşi timp, extrem de analitică - o analiză lucidă a ceea ce înseamnă matricea balcanică, Uniunea Europeană, precum şi obsesia naţionalistă - într-o alegorie plină de farmec şi imprevizibil.

Hotelul Europa din Sarajevo, este pregătit pentru a fi gazda unui eveniment internaţional - comemorarea a 100 de ani de la asasinarea lui Franz Ferdinand, ocazie pentru Uniunea Europeană de a-şi arăta solidaritatea şi de a organiza un congres cu oaspeţi de seamă. Cea mai bună argintărie este lustruită, un cor de copii este pregătit pentru a intona imnul Uniunii Europene, pe acoperişul hotelului au loc interviuri legate de acest eveniment, iar stripperiţele din barul care se află în subsolul hotelului primesc ordine speciale pentru a se îmbrăca în costume de epocă, asemănătoare celor pe care le purta ducesa Sophie, soţia lui Franz Ferdinand. Între timp, personalul hotelului pregăteşte un boicot deoarece nu şi-au mai primit salariile de două luni, managerul ameninţă şi apelează la ajutorul unor interlopi pentru a preveni incidentul, agenţii de securitate se droghează, iar recepţionista ambiţioasă, aproape lipsită de scrupule, îşi propune să demonstreze în faţa şefului cât de eficientă poate fi în situaţii critice. Într-un veritabil spirit caragialesc, acţiunea se precipită odată cu sosirea lui Jacques (Jacques Werber), distinsul oaspete care urma să deschidă evenimentul prin discursul său.

Deşi încadrat în genul dramă, Smrt u Sarajevu / Death in Sarajevo este o satiră. Dincolo de aparenţa de dramatic, filmul este atât de cinic, condimentat cu atâtea momente de comic de situaţie şi de caracter, încât reuşeşte să devină o combinaţie perfectă între comedie şi tragedie, fără ca acest lucru să îi ştirbească din profunzime. Hotelul Europa este, de fapt, o alegorie a societăţii noastre - în timp ce la nivelul cel mai sus (la propriu) se poartă discuţii, se regizează interviuri şi au loc schimburi intelectuale de idei, în interiorul hotelului problemele sunt mundane, dar de o importanţă crucială - argintăria nu este suficient de bună, copiii nu cântă suficient de frumos, angajaţii se pregătesc de boicot, banca ameninţa cu falimentul. Mai departe, în măruntaiele hotelului, în bucătării, spălătorii şi vestiare, se organizează revoluţii, se discută înflăcărat şi au loc veritabile drame, în timp ce în barul din subsol se joacă poker şi bea, iar stripperiţele îşi repetă rutină. Hotelul Europa este o metonimie, de fapt, un univers privit prin microscop, iar asemănarea cu universul nostru este una izbitoare. Dar unde este distinsul oaspete francez în această ecuaţie? În camera sa, imperturbabil, repetând discursul despre libertate, egalitate şi fraternitate.

Ironia la adresa Franţei este genială. În timp ce în hotelul Europa tumultul atinge cote maxime, se poartă adevărate războaie şi au loc drame, Jacques îşi repeta discursul în oglindă, vorbind despre importanţa crucială a solidarităţii şi a conştientizării nevoii de toleranţă. Întregul său discurs este o persiflare adresată Uniunii Europene, un organism de carton care, în cele din urmă, este demascat în faţa spectatorului. Limbajul de lemn pe alocuri, presărat cu metafore puternice dar lipsite de substanţă reală, falsul idealism, repetat la infinit din nevoia de a păstra aparenţele - toate aceste elemente ale discursului oaspetelui francez sunt reprezentări ale discrepanţei dintre ceea ce şi-a propus să fie şi ceea ce este, în realitate, Uniunea Europeană.

Dar Tanovic nu îşi înfige colţii doar în conceptul de Uniune Europeană. Cinismul său este, în aceeaşi măsură, orientat şi către propria naţie pe care, prin intermediul reporterei androgine, o caracterizează ca fiind de un dualism isteric. Dialogul dintre Verdana (Verdana Seksan) şi Gavrilo Princip (Muhamed Hadzovic), intervievatul idealist şi ultranaţionalist care poartă numele faimosului asasin al lui Franz Ferdinand este o disecţie microscopică a traumei unui popor şi, mai mult, o analiză extrem de lucidă a spiritului balcanic. Obsesiile de tipul "ai noştri" şi "ai voştri", religioase şi ideologice poartă o asemănare izbitoare cu obsesiile naţionaliste ale românilor. Franz Ferdinand era un cotropitor străin, iar Princip a fost un erou naţionalist. Franz Ferdinand însemna deschiderea către occident, iar Princip a fost un comunist fără scrupule. Sârbii, croaţii şi musulmanii din Bosnia şi Herţegovina nu sunt cu toţii cetăţeni ai aceleiaşi ţări, ci reprezintă grupuri de interes care au câte un plan malefic pentru cotropirea patriei. De fapt, toate obsesiile naţionaliste prezentate în film sunt universale; ele sunt proprii oricărei naţiuni şi izvorăsc nu din iubirea pentru conceptul abstract de patrie, ci din nevoia de conflict. Fiinţele umane poartă în structura lor interioară nevoia de conflict, nevoia de a submina şi de a-şi revărsa violenţa (verbală sau fizică) în exterior. Iubirea pentru patrie este un pretext. Sentimentul în sine este neautentic, în cele mai multe cazuri, oferind, pur şi simplu, o sursă inepuizabilă de discordie. Este ceea ce se întâmplă şi în Smrt u Sarajevu / Death in Sarajevo în momentul în care reportera şi intervievatul ajung să poarte discuţii aprinse, presărate cu ameninţări.

Personajul care face legătura între toate aceste lumi ale hotelului Europa este Lamija, recepţionera, interpretată impecabil de Snezana Markovic. Lamija reprezintă şi ea o ironie a regizorului, însă nu una orientată spre sfera geopolitică. Este personajul care simbolizează femeia care confundă ideea de carieră cu aceea de performanţă, care poate fi lipsită de scrupule dacă acest lucru înseamnă promovarea ei şi care trăieşte pentru a avansa, neavând alte principii. Este portretul unei categorii vaste de indivizi (de sex feminin sau masculin) care, în lipsa unei gândiri critice, ajung să fie manipulaţi în a crede că scopul vieţii lor îl reprezintă slujba pe care o au. Slujba şi nu cariera pentru că a fi recepţionist la un hotel, sau chiar a ajunge să îl conduci nu înseamnă o carieră. Lamija boicotează greva, se ceartă cu propria mamă (şi ea angajată la acest hotel) pentru a o determina să renunţe la ideile de revoltă, îşi acoperă şeful chiar dacă acest lucru o face complice la ilegalităţi şi pare că nu are alt scop decât acela de a fi angajata ideală. Nu este deloc întâmplător faptul că Lamija, cu mersul înţepat şi cocul strâns, este cea care, prin intermediul camerei de filmat, reprezintă puntea de legătură între lumea ascunsă a vestiarelor, strălucirea holului de recepţie şi mizeria clubului de la subsol, fără a accede, însă, la nivelul de sus al hotelului, acolo unde încă se poartă discuţiile aprinse.

Finalul filmului este unul imprevizibil care întregeşte ideea centrală - spectacolul de carton continuă, iar singurii care au de suferit sunt idealiştii autentici, aceia care nu au înţeles că o acţiune extremă, precum rebeliunea sau omuciderea, nu este compatibilă cu limbajul de lemn al societăţii noastre şi, ca atare, trebuie suprimată înainte de a se naşte.