Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Terminus paradis

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Intrarea în rânduială - Terminus paradis


mai 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Încă de la debutul său în lungmetraj cu Duminică la ora 6 (1965), Lucian Pintilie avea să aducă - printre primii, dacă nu chiar cel dintâi - dimensiunea neorealistă în cinemaul românesc. O serie de chipuri şi spaţii "nefotogenice", dar şi un anume tip de naraţiune filmică - până atunci considerate "nedemne" pentru a fi aduse pe ecran - deveneau un brand., Brandul Pintilie. Şocul regenerator, pe care - mai ales după Reconstituirea (1986) - "sălbaticul" şi "furiosul" Pintilie îl sconta pentru soarta filmului românesc "de actualitate", "fidel adevărului", avea să dea roade abia în anii '70-'80. Stau mărturie unele filme de Mircea Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Vînătoare de vulpi, Croaziera), Alexandru Tatos (Mere roşii, Casa dintre cîmpuri, Secvenţe, Fructe de pădure), Dan Piţa (Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi), Dinu Tănase (La capătul liniei), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu), Stere Gulea (Iarba verde de acasă), Constantin Vaeni (Imposibila iubire) şi chiar Mircea Veroiu (Sfîrşitul nopţii).


După 1990, întors din "exil" (în 1973 i s-a interzis să mai lucreze în România), Lucian Pintilie a regizat câteva din cele mai reprezentative opusuri din istoria post-comunistă. Balanţa, O vară de neuitat, Prea târziu, După-amiaza unui torţionar, Niki Ardelean, colonel în rezervă continuă să problematizeze căutarea "rădăcinilor răului". Între ele, Terminus paradis (1998), unde Lucian Pintilie este co-scenarist alături de Răsvan Popescu şi Radu Aldulescu, propune - caz singular în filmografia regizorului - o "spărtură în cer". Pe acolo, prin acea "spărtură" - surpriză! - pătrunde în poveste o lumină care însă nu declanşează nici optimism festiv, nici speranţa căinţei. Este vorba, arăta Pintilie într-un interviu, despre "o schimbare de optică", la fel ca în cazul lui dreptului Iov. Răul este aici - printr-o "iluminare implicită" - parte a "realităţii celeste".


În Terminus paradis, el, "răul", el, mereu "revoltatul", încearcă să nu mai acuze strâmbătatea, ci să zărească - deşi e învăluit în ceaţă - "hipopotamul invizibil din Cartea lui Iov", să înţeleagă "plutirea norilor". Care e numele acestui "hipopotam" invizibil şi, totuşi, vizibil? Însuşi titlul filmului, "mai exact, mai puţin poetic decât în realitate" - precizează regizorul. Unde anume este acel "paradis"? Nu altundeva decât într-o biserică albă, de ţară, situată pe malul unui lac. Acolo, după multe peripeţii (neînfrânări, fărădelegi, crime), îşi pun pirostriile Mitu şi Norica. Acolo pătrunde în film "implicita iluminare" care coincide cu intrarea lor - subită, oarecum pripită - "în rânduială". Mai exact, în "rânduiala Bisericii". (Ultima replică din Căinţa / Pokaianie lui Tenghiz Abuladze: "Ce drum e acela care nu duce la nicio biserică?")


Una din cheile de lectură ale filmului chiar aceasta e: de love story. Mai importante decât "marea poveste de dragoste" sunt însă, atrage atenţia regizorul, "jocul, provocarea, contratimpul, neînţelegerea, dansul mortal pe o muchie de cuţit, o dragoste ce nu cunoaşte tihnă, nu are timp de contemplaţie, o dragoste ce nu le oferă celor doi nici măcar răgazul de a face dragoste, de a-şi spune "Te iubesc!"; o dragoste pe care eroina nu o înţelege decât în pragul disperării, o mare poveste de dragoste trăită într-un mod foarte personal şi provocator".

Dar poate că cel mai interesant, mai free-style comentariu despre "morala" din Terminus Paradis l-am primit de la Paul Slayer Grigoriu (translator, teolog şi rocker, autorul volumului autobiografic Cronicile vulpii. Amintiri din liceul anilor '90), care, următor vizionării filmului, îmi scrie entuziasmat: "Frate! Care Natural Born Killers?! Oliver Stone poate să se ducă frumuşel la culcare, măcelul lui e o glumă de liceeni pe lângă filmul ăsta. Iar Pintilie e complet nebun! Îmi pare rău că nu am apucat să-l cunosc. Asta înseamnă să calci în picioare idolii. E ca şi cum l-ai fi pus pe Bergman să prelucreze o telenovelă cu un pic de ajutor de la Tarantino. Şi totuşi: câtă poezie, şi ce mai poezie, în contextul de faţă cred că pot să spun foarte adecvat: "We've got some fuckin' serious poetry here". Cabaret grotesc şi morbid, Bosch pe limba privitorului de Pro TV şi totuşi la acelaşi nivel ca un Bosch adevărat, ca Grădina plăcerilor lumeşti. Dar, vezi tu, trag spuza pe turta mea (noastră). Mickey şi Mallory ai noştri ajung tot la biserică. Ai lor îşi fac din ei înşişi un templu gotic măreţ şi van (scena cu inelele în formă de şarpe, cu Mickey în dublu rol, de mire şi oficiant: "Prin puterea cu care am fost investit ca dumnezeu al lumii mele..."). În timp ce Mitu al nostru, în halul lui de decadenţă grotescă şi înspăimântătoare, moare în cămaşa albă dăruită de preot. Vorbeşte ca din carte: "Să fie totul după rânduială!...". Asta e morala pe care o deduc eu din acest film: în adâncul iadului, al absurdului teoretizat de câteva decenii bune şi trăit cum nu l-ar fi visat Camus în mahalalele Europei, omul ajunge cumva la biserică. Şi îi dă şi el lui Hristos ce are: mizerie şi păcat. Dar i le dă pe toate, fără rest. Şi când primeşte de la unul toată infecţia lui, iar de la mine, de pildă, doar pretenţii pioase, cred că la cel dintâi zâmbeşte primul. E cumva o viziune a capitolului despre Judecată din Evanghelia după Matei: întemniţat am fost - chipul Meu din tine, adică, a fost în temniţa păcatelor tale - şi M-ai cercetat. Adică, într-un fel, M-ai adus pe Mine la Mine înapoi. P.S. Există în film o replică similară cu una din Cronicile Vulpii, "Scoate-ţi cercelul, că altfel ţi-l scot eu cu tot cu ureche". Dar scena care putea figura în cartea mea este cea de la început, cu sticla aia de vodcă ce se scurge într-o clipită în gâtlejurile celor doi. Ar trebui să-mi fie ruşine că aproape salivam?".


Terminus paradis
Un film de Lucian Pintilie.
Scenariul: Lucian Pintilie, Răsvan Popescu, Radu Aldulescu.
Imaginea: Călin Ghibu / Decorurile: Călin Papură / Montajul: Claudine Bouché, Victoriţa Nae / Producător: Marin Karmitz.
În rolurile principale: Costel Caşcaval, Dorina Chiriac, Gheorghe Visu, Victor Rebengiuc, Coca Bloos, Şerban Pavlu, Gabriel Spahiu, Magda Catone, Răzvan Vasilescu, Doru Ana, Cornel Scripcaru.




 Toate articolele despre Terminus paradis


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer