Variaţiunile lui Juncu pe o temă de Kundera - Jacques şi stăpânul său

Ce spectacol frumos a construit Cristi Juncu din piesa lui Kundera! Aşa cum nu prea des se întîmplă în teatrul românesc, Cristi Juncu a arătat un respect aproape total faţă de textul scris, căruia i-a revelat semnificaţiile ascunse, şi chiar faţă de indicaţiile scenice ale autorului. Traducerea (a cui? - în caietul-program nu e menţionat traducătorul), pe cît mi-am putut da seama, respectă şi ea originalul, iar versiunea română sună perfect.

Piesa lui Kundera nu e o rescriere, ci o variaţiune (aşa îi place lui să-i spună) pe tema romanului lui Diderot. Nu e, în nici un caz, o adaptare - Kundera urăşte adaptările: "Să piară toţi ce-i care-şi permit să rescrie ce a fost scris! Să fie jugăniţi şi să li se taie urechile", spune, în prefaţa ediţiei Gallimard (Folio), şi continuă: "« Jacques şi stăpînul său » nu e o adaptare, e propria mea piesă, e propria mea « variaţiune pe Diderot » sau, mai degrabă, pentru că a fost concepută din admiraţie, « omagiul meu pentru Diderot »".

În ce constau variaţiunile lui Kundera la textul lui Diderot? Într-un foarte subtil comentariu al poveştilor originale şi în sugestia că, mai importantă decît discuţia filozofică dintre cei doi protagonişti, decît întrebările lor de­spre sensul vieţii, despre dragoste şi despre morală, este povestea însăşi, faptul de a povesti. Călătoria lor iniţiatică sfîrşită în moarte e jalonată de poveştile pe care şi le spun unul altuia. Poveşti al căror înţeles nu e exterior, ci, dimpotrivă, stă în însuşi actul povestirii.

Cu toate aceste lucruri, Cristi Juncu a rezonat incredibil şi a reuşit să-i facă şi pe actori să joace în aşa fel încît, deşi în personaj, să aibă detaşarea cuvenită celui care se joacă cu textul. În filmul Mia madre al lui Nanni Moretti, personajul jucat de Margherita Buy, regizor de film, dă această indicaţie niciodată înţeleasă, recunoaşte ea, de către actorii săi: "E bine, eşti acolo, e foarte bine - dar aş vrea să fii şi alături de personaj, să te uiţi la el". Lui Juncu i-a ieşit. Inserînd în spectacol fragmente din prefaţa lui Kundera din amintita ediţie Gallimard, inserînd şi fragmente din postfaţa lui François Ricard, ba chiar şi din Testamentele trădate, toate imaginate ca secvenţe din emisiuni radiofonice, unele parodiate, Juncu se amuză comentîndu-le, compunînd propriile sale variaţiuni la variaţiunile lui Kundera şi, în plus, obţine acel efect de distanţare.
 
Pe scena organizată ca un culoar (spectatorii sînt aşezaţi de o parte şi de alta a lui) avînd în capete două dintre spaţiile de joc ale întîmplărilor povestite, şura şi hanul, plus un ecran pe care vor apărea cîteva proiecţii video - indicaţiile lui Kundera erau diferite -, peripatetizează protagoniştii îmbrăcaţi în costume de epocă, dar cu mici detalii (ochelari de soare, de pildă), care pun în gardă spectatorul. Tot asemenea mici detalii de scenografie (un radio, o masă care se pliază ingenios, o spirtieră) creează premisele jocului cu textul despre care vorbeam. În decorul acesta, Jacques şi stăpînul său înaintează spre nu se ştie unde - în viaţă, înţelegem noi, şi în poveste, mergînd de fapt în cerc (mă rog, în elipsă), din moment ce, aşa cum, în final, va descoperi Jacques, "înainte e oriunde" -, agrementîndu-şi călătoria cu povestiri din viaţa lor trecută. Poveştile pe  care şi le spun - aceleaşi, mereu reluate - vorbesc despre dragoste, despre pierderea inocenţei, despre onoare, despre prietenie, despre, în definitiv, nevoia şi dificultatea de a găsi un sens acestei poveşti nesfîrşite în care ne aflăm cu toţii - viaţa. Hîtru, inteligent, bun la suflet şi demn, în ciuda condiţiei umile, Jacques al lui Liviu Pintileasa e un fel de Sancho Panza care-şi înţelege şi ocroteşte stăpînul, mergînd pînă la, de voie, de nevoie, sacrificiul vieţii. Rostirea neîngrijită a lui Pintileasa (neajuns pe care nu obosesc să-l observ la acest, altfel, extrem de talentat actor) aici aproape că se potriveşte. Pe lîngă frazarea inteligentă şi nuan­ţată, Pintileasa este şi fizic foarte expresiv, reuşind întreg spectacolul să folosească o postură şi o deplasare speciale (l-am mai văzut într-o performanţă de acest tip, absolut remarcabilă, în Richard III, la Tîrgovişte).

Un alt tip de joc are Ionuţ Vişan, stăpînul, care regăseşte aici ceva din inocenţa ludică pe care o inventase în Leonce (în montarea, tot de la Brăila, a lui Vlad Cristache). Cu faţa vopsită în alb, Vişan e, probabil, actorul la care detaşarea despre care vorbeam, atît de importantă în construcţia lui Juncu, e cea mai vizibilă. Stăpînul jucat de el e undeva, la limita fragilă dintre ingenuitate şi prostie, în zona aceea incertă, în care pulsiunile sexuale din adolescenţă nu s-au ostoit, iar reperele morale ţin mai mult de o imaginaţie livrescă decît de realitate. Par simple vorbe, dar jocul lui Vişan, mizînd mai ales pe expresivitatea vocii şi pe cîteva detalii de atitudine, asta transmite. Tot ironic, dar parcă mai puţin nuanţat, mai în forţă e jocul lui Silviu Debu (Cavalerul Saint-Ouen). Toţi ceilalţi actori întruchipează cîte două sau trei personaje, fiecare schimbînd rolurile cu o remarcabilă uşurinţă. Dacă Corina Borş şi Narcisa Novac au apariţii de mai mică întindere, Mihaela Trofimov, Alin Florea (savuros în trecerile de la jupînul Bigre la aristocratul fandosit) şi Adrian Ştefan au creaţii consistente care le solicită abordări diferite.

Teatrul "Maria Filotti" din Brăila are, iată, o trupă tînără excelentă, cu deja multă experienţă de joc (la care, nu e de prisos s-o amintesc, montările de la unteatru au contribuit din plin) - ei i se alătură, de la o vreme, Ionuţ Vişan (de baştină teatrală, din Ploieşti). Se face teatru bun la Brăila. O fi şi meritul lui Lucian Sabados...

Ce bine-ar fi dacă s-ar găsi mijloacele ca spectacolul acesta brăilean, care se joacă cu puţini spectatori, să fie văzut de cît mai multă lume - şi nu doar din Brăila.

 Teatrul "Maria Filotti", Brăila
Jacques şi stăpînul său
de Milan Kundera
Regia: Cristi Juncu
Costumele: Cristina Millea
Cu: Liviu Pintileasa, Ionuţ Vişan, Mihaela Trofimov, Silviu Debu, Adrian Ştefan, Alin Florea,
Corina Borş, Narcisa Novac