Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş a aniversat de curînd 70 de ani de la înfiinţare - mai exact, de la înfiinţarea Teatrului Secuiesc, căreia i s-a adăugat ulterior o secţie de limbă română (compania "Liviu Rebreanu" a sărbătorit o jumătate de secol de existenţă în 2012). Anul aniversar coincide cu finalul de mandat managerial (cel dintîi) al lui Attila Gáspárik şi al echipei lui (Alina Nelega la secţia română, Attila Keresztes la cea maghiară), iar programarea, cu această ocazie, a unei serii de spectacole a avut un oarecare aer de bilanţ. Culminînd cu prima montare în România a unuia dintre cei mai importanţi şi interesanţi regizori contemporani din Ungaria, János Mohácsi (n-am văzut, din păcate, spectacolul cu Pantofiorul de cristal - eu aş fi tradus "de cleştar", dar eu sînt filoloagă...; paradoxal, "cleştar" vine chiar din maghiară -, piesa lui Ferencz Molnár), şi cuprinzînd spectacole diverse ca estetică, de la Pescăruşul lui Attila Keresztes la Fraţii Karamazov al lui István Albu (o adaptare interesantă şi condensată ideatic, redusă la universul celor trei fraţi, al tatălui lor şi al lui Zosima - personajele feminine apărînd ca travestiuri, în alunecări surprinzătoare de pop-kitsch), însă toate remarcabile.
Din programul propus "la aniversară", propunerea cea mai atrăgătoare pentru profesionişti a fost Rendezés / Regie de şi în regia lui Attila Bartis - fiindcă ea marchează debutul ca director de scenă al unui prozator excepţional, pe care mulţi cititori l-au descoperit graţie dramatizării lui Radu Afrim după romanul Tihna. La fel de interesant e faptul că acest Rendezés / Regie rezonează uşor diferit cu cele două tradiţii socioculturale, cea română şi cea maghiară. Tema textului / a spectacolului e gestionarea contemporană a moştenirii colaboraţionismului din timpurile comunismului, pe de o parte înăuntrul binomului turnător-turnat, iar pe de altă parte, din perspectiva generaţiei următoare, a fiilor şi fiicelor. Deşi bîntuie episodic Tihna, spectrul ÁVO (Securitatea maghiară) nu este o obsesie explicită pentru Bartis-scriitorul, iar meditaţia asupra posibilităţii de a supravieţui interior revelaţiilor colaboraţionismului aminteşte, literar, mai curînd de lupta lui Péter Esterházy cu adevărul dosarelor de turnător ale propriului tată, din Ediţie revăzută. De pe partea românească a versantului poliţiei politice, problema colaboraţionismului în mediile artistice, altele decît cele literare (deşi nici acolo n-aş spune că a fost realmente sublimat), este practic inexistentă, cu atît mai mult ca temă artistică. Cît priveşte conflictul generaţional între părinţii-turnători şi copiii lor, chiar la Naţionalul de la Tîrgu-Mureş s-a jucat Efectul Genovese de Alina Nelega, în regia lui Gavril Cadariu, iar revolta tinerei generaţii e codată ea însăşi în Regie în termenii cinismului, ai urii mocnite şi ai neiertării (fiindcă iertarea n-a fost niciodată cerută) lui Lili (Noémi Kádár), fiica născută dintr-un viol al ocupantului sovietic.
Regie operează, în egală măsură, cu un fel de punere în abis - legaţi între ei prin fire întortocheate, pe care, în final, le deznoadă parţial o notă informativă dintr-un vechi dosar ÁVO, eroii spectacolului repetă ei înşişi un spectacol, al cărui subiect are în centru o familie disfuncţională şi trecutul ei ignobil, marcat de cedări politice cu consecinţe tragice. De altfel, Regie începe înşelător, cu ceea ce se dovedeşte abia după minute bune a fi "doar" o repetiţie, şi păstrează, totuşi, pînă la final impresia vie a unui continuum între viaţă şi artă, banda lui Moebius, cu care regizorul János (András Korpos, o descoperire foarte plăcută) încearcă să-i demonstreze lui Palli/Sándor (László Kilyén) existenţa unui unic adevăr, devenind astfel metafora abordării lui Bartis. De aici şi alunecările fluide între spectacolul care se repetă şi spectacolul din spatele lui, cel dintîi fiind forma prin care regizorul încearcă să exorcizeze monştrii pînditori din lumea de dincolo de ficţiune (o notă specială personajului jucat de Ernö Galló, care, pe lîngă faptul că explorează potenţialul ludic şi contrapunctic al actorului - ideal pus în valoare în Şobolanul din Castingul dracului al lui Radu Afrim -, pune în scenă poziţia marginală, subevaluată, a muncitorului lucrînd alături de artişti şi modul în care el însuşi îşi interiorizează acest rol).
Vorbeam despre tradiţii diferite şi pentru că, la o privire mai atentă, în acelaşi timp în care Rendezés / Regie pune în circulaţie elemente recurente în scriitura literară a lui Attila Bartis (contorsiunile sexualităţii masculine, de pildă, pe lîngă ideea trecutului care ne abuzează prezentul), forma spectacolului - minimalismul lui, accentul pus pe pura interacţiune, preponderent verbală, între actori ca factor generator de impulsuri emoţionale şi conţinut semantic - îşi găseşte un referent direct mai curînd în deteatralizarea teoretizată de Alina Nelega şi în practica scenei independente româneşti, nu în direcţiile apreciate în teatrul maghiar contemporan. Asta se întîmplă şi pentru că, să nu uităm, avem de-a face cu un autor dramatic punîndu-şi în scenă propriul text, nu cu o interpretare regizorală şi nici măcar cu un travaliu declarat colectiv sau colaborativ. E spectacolul unui autor preocupat de forţa şi valenţele teatrale ale textului, ale situaţiilor şi conflictului aşa cum sînt articulate la nivelul construcţiei dramaturgice şi al dialogului scenic (a nu se confunda cu potenţialul de interes al unui anume subiect), şi de forţa cuvîntului, întrupat de actor, de a naşte lumi. Cred că estetica în care-şi construieşte Attila Bartis spectacolul e unică raportat la repertoriul companiei "Tompa Miklos", însă asta nu demonstrează nimic - decît că Teatrul Naţional din Tîrgu-Mureş are, poate, cea mai versatilă stilistic dintre trupele de actori ale instituţiilor de limbă maghiară din România.
*
În Respiraţii de Duncan Macmillan (Lungs, traducere de Mircea Sorin Rusu, Teatrul Ariel, Tîrgu-Mureş) sînt două personaje care stau pe scaun. Opţiunea regizorală a lui Radu-Alexandru Nica a fost ca cei doi, El (Andi Gherghe) şi Ea (Raisa Ané), să nu se privească în ochi - vorbesc fără a interacţiona fizic, ambii şed cu faţa către public, iar scenotehnica (mai exact, lumina) e operată tot de ei, live, mixerul fiind plasat între actori. Unul lîngă altul, ca şi cum ar fi într-o maşină - convenţia funcţionează şi pentru că primele scene se petrec, într-adevăr, într-o maşină, la ieşirea dintr-o parcare, după ce, la coadă la Ikea, bărbatul şi-a anunţat partenera că şi-ar dori un copil. Respiraţii e o piesă despre maternitate şi paternitate, despre tensiunea resimţită de generaţiile contemporane între instinctul de a procrea (şi aura socială ce înconjoară gestul de a face un copil), provocările politice (trăim pe o planetă deja suprapopulată) şi spaima (adeseori ascunsă în spatele justificărilor ideologice) de a fi părinte. E un text britanic din specia "totul pentru actori, totul pentru dialog", lăsînd puţin loc tipului european de interpretare regizorală, cu multe momente comice - discursul ditirambic al ei despre amprenta de CO2 a unui copil ajunge pînă la a echivala naşterea unei noi fiinţe umane cu naşterea Turnului Eiffel - şi cu la fel de multe momente tandre. Spaima e depăşită, dar sarcina sfîrşeşte într-un avort spontan, urmat de despărţire, de ani petrecuţi departe unul de celălalt, de o regăsire întîmplătoare şi de... o nouă sarcină, un copil care se naşte, şi viaţa care-şi urmează cursul banal.
Imobilitatea fizică a actorilor şi incapacitatea de a-şi regla comportamentul scenic în dependenţă unul de celălalt, altfel decît verbal, îi forţează pe Andi Gherghe (pe care nu l-am mai văzut jucînd, doar regizînd, şi sînt ferm convinsă că ar trebui să se ocupe mai des cu actoria) şi Raisa Ané (una dintre tinerele "achiziţii" ale Teatrului Naţional, cu o aplecare delicată către comic) să-şi construiască relaţia exclusiv din cuvinte şi dialog, pe un anume tip de conflict fundamental de personalităţi, în care Ea e cea pasională şi foarte frecvent la limita isteriei, iar El e preponderent cooperant, dispus să cedeze şi incapabil de ceartă, şi totul e construit ca un traseu al evoluţiei de sine imaginat în transformările subtile (de voce, de privire, de ritm şi stil al vorbirii) ale jocului actorilor. Respiraţii e, astfel, un exemplu al minimalismului teatral românesc (să zicem că pietrele lui contemporane de temelie sînt Creatorul de teatru al lui Marcel Iureş şi Alexandru Dabija, Bash al lui Vlad Massaci şi American Buffalo al lui Cristi Juncu) în forma lui cea mai reuşită.