Suflete tari, suflete slabe şi eternul absolut

Am fost, acum câteva săptămâni (în aprilie 2016), la Buzău pentru a vedea spectacolul Suflete tari, în regia lui Paul Chiribuţă. Înainte de a-l discuta, nu pot să nu constat că, deşi mare parte dintre actori locuiesc şi joacă în Bucureşti, această piesă nu este prezentă pe scenele de teatru ale Capitalei, ceea ce este profund greşit. Nu voi intra în discuţii legate de faptul că teatrele din Bucureşti îşi privează publicul (şi îl subestimează, într-o mare măsură), de un spectacol absolut genial bazat pe opera creată de Camil Petrescu, dar îmi doresc ca acesta să ajungă şi în Capitală, moment în care îl voi revedea cu mare plăcere.

Pentru că sunt o mare fană a scrierilor lui Camil Petrescu, sunt şi foarte exigentă atunci când vine vorba de interpretarea operei sale. Dar, asistând la spectacolul Suflete tari am avut aceeaşi senzaţie ca atunci când am vizionat Jocul ielelor pe scena TNB, cu mulţi ani în urmă. Este vorba despre un cumul de emoţii pure, care se succed cu repeziciune trecând de la angoasă la extaz, de la anxietate la speranţă, pentru ca, în final, după ce cortina s-a lăsat, să rămână, pe de o parte, bucuria de a fi asistat la un astfel de spectacol iar, de cealaltă parte, melancolia generată de filosofia camilpetresciană, pusă în evidenţă de jocul impecabil al actorilor.

Suflete tari este o piesă atipică pentru Camil Petrescu. Dacă celelalte scrieri ale sale ne obişnuiesc cu ideea că absolutul poate fi atins de fiinţa umană, dar preţul plătit este chiar distrugerea acelei fiinţe, în Suflete tari fiecare personaj reuşeşte să se situeze undeva la limita absolutului, fără a o depăşi, însă. Este piesa prin care autorul Camil Petrescu îşi neagă propria filosofie şi pătrunde, mai adânc în construcţia interioară a fiinţei, aceea unde limita inerentă nu poate fi transgresată. Andrei Pietraru (Cosmin Pană) este un tânăr bibliotecar angajat în casa lui Matei Boiu (Paul Chiribuţă), un aristocrat influent şi bogat. În mod deloc neaşteptat, Andrei face o pasiune pentru fiica lui Matei Boiu, Ioana (Doris Dănăilă) şi ajunge să genereze un duel cu prinţul Bazil (George Rotaru), un alt pretendent de-al Ioanei. În acelaşi timp, Elena (Iulia Poptean), o altă angajată a familiei Boiu este îndrăgostită în secret de Andrei.

Spuneam că Suflete tari este o piesă atipică pentru Camil Petrescu deoarece niciunul dintre personaje nu reuşeşte să se uite pe sine în procesul căutării absolutului. Ioana este portretul aristocratei sofisticate, o veritabilă Brunhilda în căutarea bărbatului suficient de puternic pentru a-i învinge capriciile. Este o cinică şi o idealistă în acelaşi timp dar, dincolo de toate acestea, este femeia care îşi măsoară forţa intelectuală şi curajul cu fiecare pretendent al său, aşteptând ziua când va fi, în sfârşit, învinsă în acest joc. Ea caută absolutul, dar construcţia sa interioară nu îl poate accepta. De aceea, iubirea lui Andrei i se pare ridicolă şi, chiar atunci când, în sfârşit, vede în acesta perseverenţa şi curajul pe care le caută, suspiciunea o defineşte în continuare. Andrei, pe de altă parte, susţine că o iubeşte pe Ioana într-un mod absolut dar, în momentul în care este pus în faţa unei alegeri, ezită. Piesa lui Camil Petrescu este, într-un mod delicios de ironic, despre suflete slabe - suflete marcate de orgolii, prejudecăţi şi neputinţe. Nu avem un Gelu Ruscanu capabil să sacrifice totul în calea lui pentru idee; nu avem un Ladima pentru care principiile sunt mai puternice decât propriul instinct de conservare şi nici un Gheorghidiu care înţelege iubirea ca unică modalitate de a trăi o existenţă. Personajele piesei Suflete tari sunt, prin excelenţă, umane - ceea ce înseamnă că au îndoieli, regrete şi temeri şi ajung în situaţii în care aleg confortul propriu în defavoarea idealului suprem pe care îl urmăresc. Faptul că, spre deosebire de Gelu Ruscanu, Ladima şi Fred Vasilescu, încercarea de sinucidere a lui Andrei este una ratată reprezintă cheia descifrării sensului acestei piese. Suflete tari este o piesă a ratării propriului destin, este piesa în care autorul Camil Petrescu se dezice de mitul grecesc pentru a face loc umanului viciat. Arahne pierde concursul de ţesut cu Atena, Psyche nu e mai frumoasă decât Afrodita, iar zeii devin intangibili în timp ce supraomul se usucă în agonie pentru a da naştere umanului.

Din punct de vedere al jocului actorilor şi al regiei, spectacolul este un deliciu. Cosmin Pană reuşeşte să construiască, gradual, un personal cu adevărat complex, schiţat cu măiestrie. Dacă iniţial vedem un Andrei nesigur, parcă lipsit de intenţie, aşa cum şi este personajul lui Camil Petrescu până în punctul său de metamorfoză, ulterior asistăm la o schimbare absolut radicală în care Andrei, însufleţit de reacţiile Ioanei, devine o forţă a naturii, purtându-şi emoţiile în fiecare gest. Mi-a plăcut în mod deosebit construcţia acestui personaj, precum şi jocul actriţei Doris Dănăilă care reuşeşte să construiască o Ioana profund umană. Arogantă, inaccesibilă şi plină de prejudecăţi, Ioana este, în acelaşi timp, o idealistă fără speranţă - iar acest lucru o transformă într-un individ uman extrem de complex. De asemenea, Paul Chiribuţă, regizorul piesei care îl şi interpretează pe Matei Boiu, dă dovadă de o înţelegere extrem de profundă a personajului său şi, de asemenea, de o viziune regizorală originală asupra piesei lui Camil Petrescu. I-am mai remarcat şi pe Iulia Poptean, în rolul unei Elena extrem de fragile şi ezitante, Lucian Ionescu jucând un Culai credibil şi plin de farmec şi pe George Rotaru, portretizându-l pe prinţul Bazil într-un mod original şi foarte bine studiat.

Suflete tari în regia lui Paul Chiribuţă este un spectacol pe care îl recomand cu toată căldura, un spectacol în care tragedia, umorul şi melancolia se împletesc perfect într-o reflexie extrem de profundă asupra naturii umane.