Mă ia Codrin cu maşina şi mergem la un chinezesc să mâncăm. E abia ora 4 şi festivitatea începe la 8. "Cum e bă Codrin organizarea?". "E mişto, tipele care sunt şefe anul ăsta (două fete de liceu) sunt mega mână de fier".
Intru cu maşină în curtea căminului ascultând tare un rap old-school. Mă simt un pic ca în GTA. Încerc să dorm o oră, dar nu reuşesc. O groază de copii îmi tot bat la uşă şi îmi aduc welcome pack-uri, ne îmbrăţişăm, mă întreabă cum mai merge treaba. Le răspund clasicul: "E bine". Peste tot pluteşte o atmosferă gen începe ceva tare.
Ajung la teatru şi intru pe intrarea din spate. Ajung în mijlocul sălii şi mă uit în sus. Da, cupola cu un cer pictat e încă acolo. Îmi amintesc cum mă uităm la ea încontinuu când am ajuns prima oară la ID Fest, în clasa a opta. Intră publicul în sală şi o melodie electro (imnul festivalului) se aude tare în boxe. Acel ceva tare pe care îl aşteptam a început deja. Simt în piept o senzaţie caldă care mă însoţeşte în toate zilele care urmează şi îmi aduce aminte că lucrurile sunt încă OK.
În noaptea aia revăd o groază de oameni. Unii au fost participanţi când eram în liceu, cu unii am făcut workshopuri la alte ediţii şi acum sunt la facultate. Unii sunt la actorie şi au super multe întrebări şi frici, alţii sunt la alte facultăţi şi au super multe întrebări şi frici. Cred că e ceva de vârstă sau nu ştiu, poate aşa e viaţa după liceu. Cunosc nişte participanţi de clasa a IX-a. Mă întreabă din ce trupă sunt. Ce bine că nu am barbă!
Mă culc târziu şi pe hol se aud în continuare copii care vorbesc. Dorm puţin. Mă trezesc cele 5 alarme. Mi-e frică. În următoarele 3 zile trebuie să lucrez cu o trupă şi nu ştiu ce să le spun. Întotdeauna înainte să cunosc un grup de oameni noi am senzaţia asta.
Lucrurile merg bine. Facem jocuri pe povestea din Finding Nemo şi încălziri pe melodii Spike şi Deliric, spunem poveşti vesele şi poveşti triste. La final ne luăm în braţe şi facem o mega bătaie cu apă. Venim uzi la masa de seară şi toată lumea ne întreabă "Ce-aţi făcut, mă?", "Workshop".
Mă sună cei din organizare şi mă roagă să îmi fac bagajele pentru că eu şi Alex Voicu, fiind în juriu trebuie să ne mutăm la hotel. Pe drum dăm tare în boxe melodia lui Skrillex cu Diplo Mind. La hotel ies pe balcon. Se vede efectiv tot oraşul de la un cap la altul. Vis-à-vis de hotel văd Teatrul Bacovia şi îmi amintesc cum a fost prima oară când am ajuns în faţa lui, acum 9 ani când eram în clasa a VIII-a. Cumva în mintea mea, de fiecare dată când îmi imaginez o scenă, îmi imaginez scena de la Bacovia. Sunt chestii pe care nu am cum să le uit.
Urmează nişte zile foarte frumoase şi foarte triste în acelaşi timp. Vedem 3-4 spectacole pe zi şi dăm feedback-uri trupelor. E foarte ciudat să critici şi să ierarhizezi. În pauza de masă mergem la restaurantul Hamlet şi vorbim despre spectacole. La un moment dat la terasă se aude o melodie gen anii '90 şi începem să dansăm toţi pe scaune. Suntem patru generaţii, între 23 şi 70 de ani şi ne distrăm la fel ca în liceu.
Mă trezesc într-o dimineaţă şi îmi dau seama că e ultima zi. Îmi caut şosete în bagaj şi nu mai am. Doi colegi din juriu mi-au umplut cu pastă de dinţi două perechi de şosete. Mă buşeşte râsul.
Vine dimineaţa în care pleacă toate trupele. Ne luăm în braţe, îl iau pe Alex de la hotel şi mergem la gara. Trupa AICI din Constanţa ia acelaşi tren. Monitorii le fac cu mâna pe peron. Unul sau doi sunt în punctul ăla foarte sensibil dintre "Îmi vine să plâng" şi "Trebuie să fiu tare şi să nu mă fac de râs". Adorm pe tren şi mă trezesc aproape de Bucureşti. De 9 ani de când merg la festival dorm pe tren.
(Marian Râlea, Alexandru Voicu, Ioana Dobrea, Ştefan Huluba,
Mara Lucaci, Vlad Bălan, Isabela Neamţu, Coca Bloos, Horia Suru)