Diving into the Unknown
Scufundarea speologică (cave diving) e un domeniu fascinant despre care lumea, inclusiv subsemnatul, ştie foarte puţine. În mod evident, e o activitate extrem de periculoasă, care necesită putere fizică şi mentală peste medie. Povestea filmului lui Juan Reina e şi ea foarte puternică. Un grup de scufundători finlandezi se confruntă cu un coşmar când doi dintre ei rămân blocaţi şi pier într-o peşteră subacvatică din Norvegia. După ce autorităţile încetează operaţiunile de salvare, prietenii lor plănuiesc în secret să recupereze cadavrele celor doi. Filmările subacvatice îţi iau, ca să zic aşa, răsuflarea, precum şi emoţia care se citeşte pe feţele acestor daredevils nordici, care au rămas - odată cu cvasi-dispariţia astronauţilor - singurii adevăraţi exploratori ai zilelor noastre.
De văzut? Da. De ce? Diving into the Unkown e un film despre un grup de specialişti într-un domeniu obscur (în ambele sensuri ale cuvântului) care îşi ţin cuvântul dat familiilor prietenilor lor dispăruţi, chit că misiunea de salvare pare la rândul ei sinucigaşă.
Future Baby
Subtitlul filmului Mariei Arlamovsky e How far do we want to go? Future Baby e un film despre ultimele tendinţe în... reproducerea umană. Iată că evoluţia umană continuă - acum accelerată de ştiinţă. Realizatoarea (aproape că) face înconjurul lumii pentru a îi asculta pe actorii din această piesă complexă şi cu mult suspans: paciente şi doctori, donatori de ovule şi mame-surogat, cercetători şi universitari. Atât suporterii, cât şi scepticii, au un cuvânt de spus, inclusiv prima generaţie de copii concepuţi artificial, ajunsă acum la maturitate.
Iată doar unul din punctele de vedere, exprimat de o specialistă în bioetică: "It's about having a right to be a parent. And in it's extreme versions it's more of a consumer right. In other words, it goes from being a wish or a desire, to immediately becoming a need and a right. But what does it mean when we say we have a right to parenthood? Does it mean by whatever means?" Replica îi e dată de CEO-ul unui institut de fertilitate din Madrid: "I think that in advanced societies we won't tolerate that children are being born with illnesses, the same way we won't tolerate that someone dies on the highway for driving too fast." Acest mozaic de opinii reflectă ambivalenţa cu care sunt privite aceste proceduri şi tehnologii revoluţionare, precum şi posibilele consecinţe etice şi juridice ale unei interferenţe fără precedent într-un domeniu în care barză nu mai are demult monopol...
De văzut? Absolut! De ce? Speranţele unor părinţi se combină (şi îmbină) cu dezideratele unor cercetători care, în numele progresului ştiinţific (şi, în unele cazuri, al profitului financiar), merg dincolo de ajutorarea cuplurilor infertile şi caută să "upgradeze" embrionul uman.
Hotel Dallas
Documentarul co-regizat de cuplul Irina Ungur & Sherng-Lee Huang e singură participare românească de la Hot Docs 2016. Sau semi-românească?... În fine, filmul spune povestea - o mixtură de ficţiune şi adevăr - unei fete ("Livia"), fiica unui personaj inspirat de controversatul magnat Ilie Alexandru ot Slobozia, care, obsedată şi ea de serialul Dallas, pleacă în State, devine artistă, se întoarce din State, de data asta împreună cu... Patrick Duffy, care îi da replică pe coloană sonoră a filmului. Într-o încercare de comedie a absurdului "meta", Livia îl cazează pe "Bobby" la "Dallasul" ialomiţean. Ce urmează?... Livia în lanuri de floarea soarelui, într-o cutie de carton enormă, "pioneri" care "joacă" scene din Dallas, Ilie care (ne) cântă, Sherng-Lee care cântă şi el (in româneşte), şi tot aşa. Irina Ungur îşi numeşte creaţia "a declaration of cultural and artistic independence that nevertheless remains rooted în pop culture, cliché, and kitsch." Aşa o fi...
De văzut? Mda, nu'ş ce să zic... De ce? Mult prea (f)artsy pentru gustul meu, Hotel Dallas aparţine mai curând într-o galerie de artă contemporană decât într-un festival de film documentar.
How to Build a Time Machine
Filmul lui Jay Cheel exploră ultima frontieră - cea de-a patra dimensiune: timpul însuşi. Mai exact, modul în care-l putem stăpâni, un lucru care l-a frământat cu siguranţă pe omul timpuriu - şi pe toţi oameni de-atunci încoace. Până una, alta, acest subiect a ţinut strict de domeniul SF-ului - romane, benzi desenate şi, bineînţeles, filme. Dar Cheel ne dezvăluie că oamenii de ştiinţă se apropie tot mai mult de acest deziderat aparent imposibil.
Documentarul se concentrează pe doi oameni foarte diferiţi, pe care-i uneşte obsesia pentru călătoria în timp. Când realizatorul de filme de animaţie Rob Niosi avea şapte ani, i s-a promis că, împreună cu fratele său, or să meargă la cinema să vadă ecranizarea din 1960 a romanului lui H.G. Wells The Time Machine. Luându-se cu joaca, cei doi fraţi au pierdut noţiunea timpului (frumos, nu?...) şi au ratat filmul. Părinţii au cedat şi i-au dus la film altă dată, ba chiar, după câteva zile, fraţii au primit prima maşină a timpului din viaţa lor: ceasuri de mână. Această experienţă i-a marcat viaţa lui Niosi, care, de mai bine de un deceniu, se chinuie să construiască maşina descrisă de Wells in cartea să, până la ultimul detaliu.
Obsesia fizicianului Ronald Mallet privind călătoria în timp provine tot din copilărie, când şi-a pierdut tatăl la o vârstă fragedă şi s-a îmbarcat într-o călătorie de-o viaţă întru cucerirea timpului şi a morţii. Demonstraţia lui Mallet a teoriei lui Einstein conform căreia timpul poate fi modificat n-a fost decât un pas în ambiţiosul proiect de a construi o maşină a timpului. Iar proiectul e tot mai aproape de a deveni realitate...
De văzut? Da, mai ales dacă... Dacă ce? Dacă eşti fan H.G. Wells.
The Last Laugh
E OK sau nu să faci glume despre Holocaust? O pleiadă de comici precum Mel Brooks, Sarah Silverman, sau Gilbert Gottfried răspund la această întrebare şi dezbat dacă acest subiect ar trebui să rămână tabu (cf. Mel Brooks, care altfel i-a ridiculizat cu vârf şi îndesat pe nazişti în The Producers sau History of the World) sau dacă glumele despre o astfel de tragedie sunt, ca să zic aşa, o altă piedică în calea uitării. Filmul e presărat de glume făcute de-a lungul timpului pe acest subiect - de la Charlie Chaplin la Joan Rivers, de la Roberto Benigni (şi-al său La vita e bella) la Sarah Silverman, care sunt vizionate pe YouTube de o simpatică doamnă nonagenară - care le recenzează din perspectiva sa de supravieţuitoare a lagărului de la Auschwitz.
De văzut? Cu siguranţă. De ce? Dincolo de distribuţie, un adevărat Who's Who comedic, şi de compendiul de glume, The Last Laugh îşi/ne pune o problemă foarte serioasă, a memoriei păstrate prin comedie. Plus, într-un târziu, după genericul de final, Mel Brooks se îndură şi produce o glumă - scurtă şi excelentă - despre Holocaust.
Lo and Behold: Reveries of the Connected World
Întotdeauna în căutarea unei lumi noi (şi periculoase) de explorat, legendarul documentarist Werner Herzog se întreabă (oarecum asemenea lui Philip K. Dick): "Does the Internet dream of itself?" Pornind din camera unde "s-a născut" Internetul, o modestă sală dintr-o universitate californiană cu nişte hardughii de computere preistorice, Herzog se avântă în adâncimile mâloase ale online-ului contemporan: de la hacking la cyberbullying, trecând prin conştiinţă roboţilor. Societatea noastră depinde de Internet pe aproape orice plan iar Lo and Behold face pasul înapoi pentru a înţelege cât de infinit de complicat şi cât de îngrijorător de omnipotent e acest păienjeniş numit the World Wide Web.
De văzut? Da. De ce? Pentru că e o "thought-provoking, brain-tickling reverie" (cf. Variety).
My Scientology Movie
Aşa cum se vede şi din titlu, My Scientology Movie nu e un film "important" precum a fost recentul Going Clear: Scientology and the Prison of Belief regizat de Alex Gibney. Preocupat de tot ce nu e mainstream, realizatorul TV britanic Louis Theroux e o prezenţă unică în peisajul "televizual" actual. (Ca să vă convingeţi, n-aveţi decât să căutaţi Weird Weekends...) "I find that the most inexplicable behavior is motivated by very relatable human impulses", zice Theroux când ajunge la Los Angeles şi începe explorarea straniului cult. Deşi Theroux e mai tot timpul în cadru, adevărata vedetă a filmului e Mark Rathburn, care a fost aproape de vârful piramidei scientologice, iar acum e poate inamicul public numărul 1 al bisericii. Lovindu-se de lipsa de cooperare a scientologilor, care apar doar în scene în care se iţesc parcă de nicăieri încercând să-l intimideze, Theroux încearcă să extragă adevărul din farsă: pune în scenă folosind actori nişte scene cruciale, şi crude, din cariera lui Rathburn. Actorul care-l interpretează pe Tom Cruise (vedeţi ironia situaţiei?...) aduce chiar destul de mult cu originalul. După o serie de confruntări pasiv-agresive şi de scrisori ameninţătoare din partea avocaţilor scientologistilor, filmul se termină oarecum dezamăgitor pentru cei care aşteptau "dezvăluiri incendiare".
De văzut? Absolut! De ce? Dintr-un punct de vedere, My Scientology Movie este pe atât de modest pe cât o implică titlul: n-avem parte de nicio revelaţie, ci numai de interpretări, în registrul unui umor britanic de zile mari, ale unor situaţii şi poveşti de-a dreptul absurde - pe atât de amuzante, pe cât de îngrijorătoare.
Obit
Acest documentar aduce la lumină un gen jurnalistic obscur - ferparul. Într-o eră când mulţi oameni se autoGoogle-uiesc, multe celebrităţi se întreabă dacă New York Times, Everestul presei nord-americane şi nu numai, le-a scris deja ferparul. Dacă au peste 70 de ani, foarte probabil. Peste 1.700 de advances (dosare cu ferpare "în lucru" care sunt periodic aduse la zi) sunt deja pregătite în ceea ce jurnaliştii de la NYT numesc, cu umor macabru, Morga. Deşi abordează şi teme serioase, precum faptul că subiectele ferparelor NYT sunt în covârşitoare majoritate bărbaţi de rasă albă, filmul îşi menţine un ton pe jumătate respectuos, pe jumătate şugubăt. Cu ce-am rămas eu e că oamenii cei mai demni de păstrat în memoria ferparelor nu sunt întotdeauna celebrităţi sau oameni de stat. Povestea inventatorului Slinky-ului sau a unei aviatoare cvasi-obscure din anii '30 ar putea fi mai fascinantă decât cea a unei vedete de la Hollywood.
De văzut? Sigur! De ce? Obit oferă o perspectivă proaspătă şi amuzantă asupra unei meserii pe care, cu siguranţă, niciun student la jurnalist n-a visat-o vreodată şi a celor care o practică - cu rutinele, ciudăţeniile şi angoasele fiecăruia.
The Peacemaker
Regizorul James Demo debutează în forţă cu acest portret poetic şi foarte personal al lui Padraig O'Malley. Un om foarte interesant... Fără a avea o pregătire formală în medierea conflictelor, O'Malley a avut un succes extraordinar în a împăca părţi cu diferende aparent ireconiliabile din toată lumea asta mare: din Irlanda de Nord şi până-n Africa de Sud, şi din Irak şi până-n fosta Iugoslavie. Cum ziceam, un om foarte interesant, poate unul din cei mai interesanţi oameni din lume - însă trimiterea la celebra campanie publicitară la bere ar fi foarte crudă, dat fiind că O'Malley se luptă de zeci şi zeci de ani cu dependenţa de alcool.
De văzut? Cu siguranţă. De ce? The Peacemaker ne dezvăluie unul din actorii nevăzuţi din medierea unor conflicte majore din istoria recentă şi contemporană şi ne oferă o perspectivă plină de simpatie asupra dependenţei.
Tickled
Jurnalistul neozeelandez David Farrier, care a avut dintodeauna un interes pentru istorii bizare, dă din întâmplare peste nişte videouri online cu o misterioasă disciplină (să-i spunem) sportivă: Competitive Endurance Tickling. Ce face?!... Exact. Un bărbat (întotdeauna un bărbat) e legat de mâini şi de picioare, în timp ce unul sau mai mulţi bărbaţi (întotdeauna bărbaţi) îl gâdila. Pare o prostie, nu?... Ei bine, nu-i chiar aşa. Plecat pe firul poveştii, Farrier ajunge în America şi face nişte descoperiri extrem de ciudate şi incomode, despre care ar fi păcat să spun mai mult aici. Ajunge să spun că descoperirile au de-a face cu cyberbullying, fetişuri, bani (mulţi bani), avocaţi, urmăriri cu maşina, ameninţări, etc.
De văzut? DA! De ce? Pentru mine, Tickled a fost revelaţia Hot Docs de până acum. Filmul aduce la lumina un nivel de înşelăciune online care îl depăşeşte pe cel din Catfish, un documentar care a făcut vâlvă acum câţiva ani. Clişeul cu "adevărul e mai straniu decât fictiunea" se adevereşte din nou.
Under the Sun
Filmul regizorului rus Vitali Mansky este şi el o ciudăţenie, dar de altă natură. Autorităţile nord-coreene au permis echipei de filmare accesul la o familie "obişnuită" din capitala ţării. De unde ghilimelele? Păi de unde să încep?... Tot ce vedem pe ecran a fost aprobat înainte, toate replicile sunt... cu repetiţie (după cum se vede din dublele incluse), fiecare mişcare şi zâmbet (forţat, la propriu) sunt rodul unei coregrafii absurd de amănunţite (nişte personaje cu parpalac şi bască apar din când în când în cadru dând preţioase indicatii... regizorale), totul este... cum ar trebui să fie. O utopie pe care dictatorul nord-coreean şi politrucii lui au neobrăzarea să ne-o servească drept realitate, o realitate care e demontată gradat de Mansky. Spectatorul occidental va face imediat trimitere la The Truman Show, pe când subsemnatul nu poate decât se gândească la cele patru decenii şi ceva de măreţe împliniri şi înaintări spre cele mai înalte culmi de bla-bla-bla...
De văzut? Da. De ce? Obiectivitatea documentarului e un subiect unei aprigi şi îndelungi dezbateri, dar Under the Sun nu cade în capcană propagandistică care i se întinde şi reuşeşte să ofere un melancolic portet al condiţiei umane în interiorul unei societăţi inumane.
