Cred că este imperios necesar să nu confundăm această nevoie de reamintire cu un potenţial caracter comercial pe care îl au filmele din această nişă. Este adevărat, multe dintre ele, tocmai pe fondul stării de sănătate a subiecţilor şi a imposibilităţii acestora de a oferi un testimonial coerent, se încadrează într-o zonă clişeică a exprimării creativităţii vizuale. Însă asta nu trebuie să lase loc de contestaţii (decât dacă, prin natura lor, produsele funcţionează în defavoarea subiecţilor-victime sau dacă, prin natura realizării lor, îşi bat joc de însăşi tema pe care o ating), iar produsele trebuie tratate cu respectul cuvenit pentru aportul pe care îl aduc la împiedicarea dispariţiei discuţiilor despre o problemă care încă nu a dispărut.
Spun asta oarecum cu o anumită frustrare legată de un comentariu pe care l-am zărit zilele trecute, întâmplător, pe una dintre reţelele de socializare, în care un individ îşi manifesta indignat nemulţumirea cu privire la surplusul de filme despre Holocaust. "În ritmul ăsta," spunea cetăţeanul, "o să ajungem să facem filme despre bieţi soldaţi nazişti care au fost puşi să omoare evrei în lagărele de concentrare!"
Atom Egoyan, regizor canadian de origine egipteană, ne plasează într-un azil unde îşi petrec zilele câţiva bătrâni, printre care şi doi supravieţuitori ai lagărelor de la Aushwitz. Zev Guttman, interpretat exemplar de către Christopher Plummer, şi-a pierdut de curând soţia, însă e nevoit să treacă peste dramă în fiecare zi, din cauza unor lacune de memorie care îi fură accesul la cutia cu amintiri. Singurele momente la care mai are acces sunt doar câteva puncte cheie din trecut petrecute alături de soţia sa (gurile bune spun că pentru creionarea lui Zev, regizorul a apelat la câţiva medici specializaţi pe boala Alzheimer, pentru o mai fidelă redare a trăsăturilor personajului). O stare de lucruri normale, veţi spune, pentru un om care a asistat pe viu la omorârea propriei familii. Conexiunea lui Zev cu trecutul este menţinută de prietenul său şi vecin de azil, Max Rosenbaum (Martin Landau), care îi aminteşte constant de promisiunea făcută soţiei înainte de decesul acesteia: de a-l găsi pe ucigaşul familiilor lor, ce se ascunde undeva prin lume de mai bine de 60 de ani sub o altă identitate.
Şi vreau să accentuez ideea de plasament, pentru că în azil revenim de fiecare dată atunci când începe fiecare periplu absolut hollywoodian al unui bătrân care vânează potenţiali ucigaşi, în realitate doar bieţi foşti membri ai commando-ului nazist sau rude ale acestora. Trebuie să menţionez că Atom Egoyan păstrează, însă, limitele poveştii şi evită să deraieze în ridicol. Iar ca să-mi permit o asociere fotbalistică, regizorul punctează la capitolul firului narativ (pe care îl prelungeşte neforţat), fără însă să impresioneze artistic, de dragul de a se concentra pe construcţia unui exerciţiu al suspansului pe care l-a practicat cu mai puţină intensitate în ultimul său film Captiva / The Captive (2014).
Probabil intuiţi că Zev îl va identifica într-un final pe ucigaş. Deşi o face într-un mod foarte clasic, Egoyan ne arată de fapt (ca să-i calmez pe nemulţumiţii la care făceam referire în debutul acestui text) cât de puţin filmul său este despre Holocaust şi cât de mult despre faptele noastre pe care nu ni le asumăm. Fapte care în timp nu au nici o şansă în luptă dreaptă cu conştiinţa, care se va chinui din răsputeri, pătrunzând dincolo de limitele oricărei înţelegeri umane, să le scoată la suprafaţă.