BUZZ CEE e un festival competiţional - lungmetraj, scurtmetraj şi documentar - cu focus pe Europa Centrală şi de Sud-Est. A fost de fapt, pentru că lucrurile vor evolua organic şi, probabil, festivalul îşi va redefini limitele după această primă ediţie (4-8 mai 2016). Începusem deja această cronică de festival când mi-au căzut ochii pe un interviu cu fondatorii TIFF, etalonul românesc în materie de festivaluri de film. Mihai Chirilov vorbeşte acolo despre prima ediţie şi coliziunea publicului local cu un cinema un pic altfel, despre o femeie care a leşinat după o scenă mai hardcore din Pianista lui Haneke.
La Buzău spectatorul de lângă mine, care a ieşit de la proiecţie în momentul în care eroinei i se rupe apa, a părăsit sala pe picioarele lui. Asta după ce l-am surprins frământând scaunul din faţă la scena în care acelaşi personaj înroşeşte apa din cadă cu sânge menstrual; deci, nu s-ar putea spune că nu i-a acordat filmului o a doua şansă. Filmul e Viktoria (2014), al Mayei Vitkova, care a şi fost prezentă la festival, membră în juriul competiţiei de lungmetraj. La nivel narativ, Viktoria e despre un copil nedorit în Bulgaria comunistă (un decreţel), care devine un simbol al avansului socialist şi protejata preşedintelui după ce se naşte fără buric. După 1989, Viktoria, cea mai răsfăţată şi nesuferită nomenclaturistă a regimului (şi asta la doar 10 ani), trebuie să reînveţe cum să relaţioneze cu cei din jur, în special cu maică-sa (Boryana), o opozantă a regimului, care încercase s-o avorteze în fel şi chip. La nivel tematic şi, mai ales, vizual, Viktoria e un film feminin în cel mai categoric mod cu putinţă, cel biologic. După sânge menstrual şi lichid amniotic urmează evident lapte matern. De fapt, e mai mult semnificat prin absenţă, o pereche de sâni care refuză să se mărească, corpul care trădează şi se întoarce împotriva mamei ca un deget acuzator.
E de remarcat cum Vitkova şi directorul de imagine Krum Rodriguez reuşesc să imobilizeze toate aceste momente în tablouri atent construite, singurul lucru care se mişcă fiind de fapt lichidul, focalizarea atenţiei spectatorului pe acest aspect fiind cu atât mai puternică. Atunci când laptele vine în sfârşit, se întâmplă într-o scenă suprarealistă: o ploaie măruntă de picuri albi care cade necontenit peste eroina îmbrăcată în negru. Poate fi un coşmar sau o proiecţie vinovată a mamei care nu-şi doreşte copilul, filmul nu se încurcă în asemenea detalii. Nici nu ar avea de ce, Viktoria curge la fel de fluid, amestecând inteligent genuri şi stiluri diferite: de la realismul convenţional de la început (momentul concepţiei), la comicul absurd şi satira socială din timpul copilăriei (fetiţa Viktoria are o linie telefonică directă cu însăşi tovarăşul Jikov), la drama reîntâlnirii din timpul adolescenţei. Strict vizual, conţinutul e extrem de cuminte (spre deosebire de un 4,3,2... de exemplu), iar violenţa inerentă e transformată estetic, liricizată (prin slow-motion, compoziţie şi culoare, muzică), biologicul devine materie pentru poezie.
Ce-ar putea nelinişti spectatorul (masculin) e insistenţa pe aceste detalii nefamiliare care ţin de un cotidian atât de banal, care nu îi e necunoscut, dar e o realitate a "lor", care nu-l priveşte. Poate că aşa se explică şi acel spectator în minus, nu un pudibond, doar cineva care a simţit acut (ca şi mine) că a nimerit la o adunare unde nu fusese invitat şi că e cazul să plece să taie un lemn, să repare o instalaţie sanitară sau să desfacă un borcan. De asta am zis că e vorba de un film feminin nu (şi) feminist. Ultima variantă ar însemna ca filmul să se raporteze la ceva exterior, un sistem, o forţă opresivă cu care să se lupte. Patriarhatul există la început, reprezentat de un tânăr care-şi sabotează iubita pentru a deveni tată şi un preşedinte la fel de pueril, care conduce un sistem unde natalitatea a devenit arenă pentru lupta de clasă şi producţii record la hectar. Problema cu sistemul e rezolvată rapid prin ridicarea unei probleme mai importante: o legătură de sânge şi gen care se întinde pe trei generaţii (bunică, mamă, fiică), căreia Vitkova îi imprimă o dimensiune metafizică. Femininul în filmul ăsta se desfăşoară în absenţa bărbaţilor, pe care nici măcar nu-i elimină cu vreo agendă revoluţionară, pur şi simplu nu-i bagă în seamă.
Nu ştiu dacă acelaşi cinefil buzoian o fi fost în sală la YouTube Bazaar, documentarul lui Dan Chişu, şi cum ar fi reacţionat la scena în care o mamă îşi alăpta copilul. Dacă aţi văzut filmul e posibil să nu vă amintiţi scena, asta pentru că nu e din film, s-a întâmplat în sală nu pe ecran. Iată un copil care va creşte cu cinemaul în sânge. La polul opus, în timpul aceleiaşi proiecţii, am avut revelaţia că acea coliziune cu un cinema altfel s-ar putea să fie, pentru anumite segmente de public, o coliziune cu cineamaul şi-atât; nu doar o reticenţă faţă de anumite subiecte, genuri şi durate, dar o lipsă de înţelegere a normelor sociale de funcţionare a tehnologiei respective.
YouTube Bazaar e un documentar convenţional, dar util (în sensul informativ) pentru încercarea de a cataloga social / psihologic / antropologic etc., un fenomen relativ nou: celebritatea virală. Privind clipurile în care Bahoi (de la Constanţa, pe numele de scenă) îşi filmează consătenii şi îi pune să joace în scenete mai mult sau mai puţin improvizate, am avut senzaţia stranie că am nimerit la una din primele proiecţii cu public de pe la începuturile cinemaului, doar că cinemaul se inventase acum, în 2016. Undeva în spatele sălii, un grup de copii/ adolescenţi comentau cu voce tare clipurile virale pe care le văzuseră probabil dinainte, făceau mişto de Bahoi şi acoliţii lui, strigau la ecran, îi înjurau, râdeau în gura mare apoi se îndemnau unii pe alţii să se potolească şi să nu mai facă gălăgie. Toate astea se întâmplau live, spontan, în sensul că între lumina proiectată pe ecran şi reacţia lor nu exista nicio barieră, nicio normă socială învăţată şi exersată care să medieze receptarea în raport cu ceilalţi spectatori. Când îşi aminteau totuşi că vorbesc prea tare, reproşurile pe care şi le adresau erau la fel de sincere ca râsul (pentru analogie, la extrema cealaltă îmi imaginez că ar sta acel "ha!" singular care se aude musai la orice proiecţie mai specială din Bucureşti, prin care emiţătorul transmite întregii săli că a înţeles gluma). Pe scurt, nu veniseră acolo ca să trolleze, să facă mişto de film cu bătaie spre ceilalţi spectatori, asta ar fi însemnat să-şi însuşească conceptul de public, or, relaţia lor cu filmul era strict privată. Exista în schimb nevoia imediată de a interacţiona cu ceea ce vedeau, de a comunica cu Bahoi însuşi aşa cum ai face-o comentând la ceva postat pe internet. Erau pur şi simplu nişte spectatori care operau cu alte instrucţiuni de utilizare. Alte aspecte ale condiţiei lor specifice de receptori ar putea fi gratuitatea spectacolului şi lipsa reperelor sale temporale, documentarul lui Dan Chişu putea să se termine în orice moment sau să continue la nesfârşit cu noi şi noi clipuleţe cu Bahoi (de altfel au tot ieşit şi revenit din/ în sală), opiniile specialiştilor / artiştilor aduşi să comenteze fenomenul erau primite la fel de rece ca nişte pauze publicitare.
Festivalurile de film proliferează în România şi pentru că au dispărut cinematografele. La Buzău proiecţiile s-au ţinut în cinema (unul singur), în teatru şi într-o sală a consiliului judeţean. Au apărut multiplexurile, ceea ce e foarte bine, doar că ele acoperă o zonă destul de restrânsă şi oferă o imagine distorsionată asupra publicului. Până să ajung la Buzău, în Bucureştiul privilegiat al mall-urilor, cinemaurilor tradiţionale (care mai sunt) şi festivalurilor care îşi găsesc lejer un public, problema mea principală erau mâncătorii de popcorn şi luminile care semnalizează culoarul şi ieşirile din cinema, lucruri care pot să te scoată din film. La YouTube Bazaar a trebuit să-mi cultiv latura zen ca să descopăr un public care nici măcar nu mai e public după standardele obişnuite, şi care priveşte cinemaul ca pe novelty, un bâlci care vine în oraş şi unde te duci ca să socializezi cu prietenii în timpul proiecţiei. Adică ceea ce şi era la început, şi ce-ar fi putut fi în continuare, dacă între kinetoscopul lui Edison şi cinematograful Fraţilor Lumière, ar fi avut succes primul (într-un fel, parcă tot acolo ajungem: conţinut minimal de durată scurtă - one man show, gen Bahoi - pe un ecran mic).
Dincolo de fandoseli despre artă vs. entertainment, conţinutul filmului în sine devine irelevant pentru că tehnologia diferită obligă la o receptare diferită, cinemaul ca limbaj îşi pierde vorbitorii. Cifrele sunt împotriva lui: majoritatea sălilor s-au închis, dar cele care au rămas sunt în continuare destul de goale. Absenţa infrastructurii anulează până la urmă nevoia / obişnuinţa, ceea ce duce la şi mai puţini spectatori şi astfel cercul se închide vicios. Festivaluri de film ca BUZZ CEE asta fac, substituie cinemaul ca infrastructură (în sensul cel mai larg): găsesc noi spaţii pentru proiecţii, aduc filme care altfel n-ar rula deloc, transformă proiecţia într-un eveniment în sine, cultivă exerciţiul mersului la cinema, obişnuinţa de a plăti pentru cultură şi de a cere ceva în schimb. Asta e şi lecţia lui Bahoi: colectează calculatoare vechi şi le distribuie în comunitate pentru ca toată lumea să aibă acces la Bahoi TV; construieşte infrastructura înainte să existe cererea şi iniţiază un proces de alfabetizare (digitală) pe parcurs. De-asta s-au gândit nişte oameni să facă un festival de film la Buzău, de-asta a făcut Mungiu premieră simultană Bucureşti-Cannes şi, într-un fel, de-asta scriu. În cuvintele unui personaj jucat de Kevin Costner într-un film pe care probabil nu l-am văzut, dar mi-l amintesc: if you build it, they will come.