Viziune de geniu - Jheronimus Bosch. Visions of Genius., Het Noordbrabants Museum

A vorbi despre Bosch înseamnă fie a vira discursul spre ekphrasis şi a-i povesti picturile, fie a te afunda în labirintul ispititor şi fără putinţă de evitat al interpretărilor acestora. De ce fără putinţă? Pentru că o lucrare de Bosch nu poate fi doar privită sau doar tălmăcită în cuvinte. Nu poţi să vezi un panou, oricât de puchinos ar fi (să zicem reversul juvenilului Sf. Ioan în Patmos de la Berlin), fără să te întrebi nu neapărat "ce a vrut să spună poetul", cât ce gânduri şi-au făcut cuib sub fruntea ridată a pictorului neerlandez. Nu te poţi sustrage decriptării corpusului său de lucrări, chiar şi când subiectul reprezentat e unul clar şi clasic. În definitiv, toţi ştim cum ar trebui să arate o batjocorire a lui Iisus sau un sfânt Ieronim. De ce sunt, însă, supravegheaţi de bufniţe placide sau insecte antropomorfizate, de ce ard oraşe în perspective voit întinse, asta trebuie să vrei să ştii. Exemplele sunt insuficiente şi voit minore, pentru că altele sunt lucrările lui Bosch în care traducerea e imperios necesară.

Până în 2015, nimeni, în lumea artelor vizuale, nu se împiedicase vreodată de un micuţ muzeu din Brabant, muzeul din s'Hertogenbosch. Oraşul însuşi este perfect croit după tipicul burgului local, cu o mare markt în jurul căreia se întreţese urzeala de străzi. La câţiva paşi, liniştea se pogoară peste casele cu faţade şi acoperişuri zimţate, lipite una de alta şi cu irumperi de tufe vegetale la intrare. Catedrala nu e în centru, pentru că localnicii Evului Mediu puneau mai mare preţ pe comerţ decât pe smerenie, iar canalele formează sistemul circulator. Din turla străjuită de garguie, Brabantul vălureşte verde pădure, apoi verde câmpie, pentru a se disipa în albastru spălăcit către orizont. Vântul şi ploaia îşi fac de cap printre străzile cu clădiri joase. Ai putea fi la Haarlem, la Utrecht sau chiar la Ghent. Acesta e oraşul lui Jheronimus (Hieronymus) Bosch, păstrat în amintirea colectivă numai şi numai pentru singurul lui mare fiu, rezident şi garant al unicităţii.

Nimeni nu auzise de muzeul acestui oraş până în 2015, când lumea întreagă asista, uluită, la o surpriză pe care viaţa serenă a istoriei artei vechi nu prea o presupune. Cu ocazia comemorării a cinci sute de ani de la moartea lui, Het Noordbrabants Museum anunţa cea mai mare expoziţie retrospectivă din istorie dedicată pictorului stindard. În condiţiile în care nu posedă nici măcar o lucrare a acestuia (iar Bosch este Veermer-ul Evului Mediu, cu lucrări rarissime), a te înhăma la o asemenea îndrăzneală curatorială friza nebunia. Corabia nebunilor, în acest caz, l-a avut la cârmă pe Charles de Mooij, directorul muzeului, care a făcut imposibilul: a asigurat douăzeci din cele aproximativ douăzeci şi cinci de picturi asumate maestrului, inclusiv împrumuturi pe care nu ni le-am fi imaginat niciodată posibile.

Gustul lui Filip al II-lea pentru (puţin spus) bizareriile lui Bosch a făcut ca Spania să aibă cea mai importantă colecţie de tablouri ale acestuia, inclusiv arhetipalul, infinit comentatul, iconicul şi adăugaţi-i oricâte alte epitete (pentru că pe toate le-a avut) triptic al Grădinii Desfătărilor. Ei bine, de Mooij nu a adus Grădina Desfătărilor, ci Carul cu fân, cel care, în mod normal, dialoghează de pe celălalt perete la Prado, în Madrid. A adus Moartea avarului de la National Gallery of Art din Washington, Întoarcerea fiului risipitor de la Rotterdam, Sf. Ioan Botezătorul de Lazaro Galdiano (Madrid), Hristos ducând crucea de la Viena, Adoraţia magilor de la Metropolitan, Ecce Homo de la Frankfurt, tripticurile Sfintei Wilgefortis şi al Eremiţilor de la Veneţia, Judecata de Apoi de la Bruges, fără a mai aminti de picturi de la München, Ghent, Boston, Kansas City, Philadelphia, Valencia, Escorial, de desene de la Albertina, Luvru şi British Museum, de manuscrise, anluminuri, obiecte bisericeşti si picturi ale contemporanilor, atelierului şi urmaşilor imediaţi. Practic, tot ce e mai important, mai ilustrativ, mai plin de sens în catalogul rezonat Bosch a stat pe pereţii acestui mic muzeu din 13 februarie până în 8 mai 2016. Evident, cea mai mare parte a expoziţiei se va muta, în săptămânile următoare, la Prado, unde va întregi concertul de idei al Grădinii Desfătărilor, căreia i se va alătura, în mod excepţional, tripticul Ispitirii Sfântului Anton de la Museu de Arte Antigua din Lisabona.

S-ar spune că o expoziţie care nu respiră linişte decât în orele când e închisă publicului poate stabili cu greu o conexiune privitor-operă. Răbdarea, însă, este recompensată. Dacă aştepţi să se rarefieze concentraţia de oameni din faţa vedetelor şi avansezi cu paşi mici, cadoul este imersia într-un univers în care intri cu lupa şi în care e musai să te rătăceşti. Despre dezlănţuirea imagistică a lui Bosch am mai scris. Plăsmuirile lui fantasmagorice sunt fără egal inclusiv în cele mai îndrăzneţe căutări ale artei contemporane. Surpriza, pentru mine, a fost reveria pe care o inspiră unele dintre lucrările sale. Odată ce asaltul gryl-ilor, al monştrilor, al ororilor, al diavolilor, vârcolacilor şi pricolicilor îşi pierde din vigoare, peisajele se curăţă şi dezvăluie acelaşi Brabant calm şi irizat care se admiră din turnul Catedralei. Scena pentru cele mai bestiale, mai rocamboleşti spectacole, în care nu ştii dacă să râzi sau să te înfiori în propria piele, este, paradoxal, cel mai calm şi mai aşezat peisaj din toată Europa. E peisajul, nu doar vizual, care ţi se culcă deasupra spre expoziţie şi după muzeu. Zări îndepărtate, câmpuri liniştite, pâlcuri de codru şi ape, ape peste tot. Iepurii au din nou patru picioare, lebedele nu mai muşcă pe nimeni, veveriţele sunt doar atât, veveriţe, peştii stau claustraţi în lacurile lor. E un panou de la Escorial, o replică de atelier a voleului stâng al Grădinii Desfătărilor, care adună toată tihna asta în el. Pe peretele opus, o copie de secol XVI a panoului central (colecţie particulară!), a viermuielii aceleia de animale, păsări, fructe şi oameni teancuri, în care sexul e fad, iar cheia alchimică, continuă aceeaşi monodie a panoramei nesfârşite. Curios, nu-i aşa, cum una dintre cele mai agitate picturi ale umanităţii mie mi-a transmis resemnare. Iar oamenii? Oamenii îşi parcurg domol drumurile, neatinşi, parcă, de hăurile infernale din prim-plan. Iar undeva, într-un panou veneţian, într-un oculus de lumină, e Paradisul.

Expoziţia de la s'Hertogenbosch a intrat în istorie încă dinainte de a se fi întâmplat. Munca de cincisprezece ani a unui director cu viziune a fost recunoscută şi salutată de un mapamond întreg. Şi mai important - pentru el, pentru muzeu, pentru tot ce a însemnat şi înseamnă Bosch 500, "Bosch se întoarce acasă" -, a avut sprijinul exemplar al oricărei instanţă cu putere de decizie din ţară şi suportul material al unor coloşi precum KLM şi Getty Foundation (care a restaurat panourile veneţiene special pentru această ocazie). Timp de câteva luni, nu doar Het Noordbrabants Museum, nu doar s'Hertogenbosch, ci toată Olanda a răspuns amintirii artistului, în omagii ghiduşe care au mers de la decorarea vitrinelor magazinelor cu elemente din tablourile lui până la alcătuirea de meniuri à la sau pornind de la reprezentările din opera sa. Un exemplu de management cultural grupat în jurul unei idei pentru care nu există suficiente cuvinte de laudă. Mai pe româneşte spus, o demonstraţie că se poate face din nimic bici, cu voinţă, ştiinţă şi proprietate a ideilor. Reverenţa finală îi trebuie adresată, încă o dată, lui Charles de Mooij, care, şi prin iniţiativele viitoare, dovedeşte că poate fi, el însuşi, un geniu cu viziune: nu mai târziu de iunie 2016, locul tablourilor lui Bosch va fi ocupat de Memling, Van Eyck, Jordaens, Brueghel cel Tânăr, Teniers şi van Goyen, într-o contextualizare firească şi amplă a picturii lui Hieronymus. Provenienţa? Exclusiv colecţia Muzeului Brukenthal din Sibiu.

Jheronimus Bosch. Visions of Genius. Het Noordbrabants Museum, s'Hertogenbosch. 13.02.2016 - 8.05.2016


Photo Rik Klein Gotink and image processing Robert G. Erdmann for the Bosch Research and Conservation Project.