Un microfon atîrnînd din tavanul scenei şi o fiinţă bizară, diformă, cu mişcări animalice, care foloseşte microfonul ca într-o improvizaţie liberă într-un concert-concurs de hip-hop (deşi muzica de început e, totuşi, rock).
O proiecţie de fundal a ţinut loc de prolog: ştim deja că Edward e rege, că Margaret şi fiii ei au fost învinşi şi că răzbunarea a fost înfăptuită. Bizara fiinţă diformă, de o fascinantă plasticitate fizică, care vorbeşte despre the winter of our discontent e Richard, fratele noului rege, jucat de actorul preferat al lui Ostermeier, Lars Eidinger.
Lars Eidinger e un actor de mare clasă. Un actor de Shakespeare de mare clasă. Iar montarea lui Thomas Ostermeier cu Richard III de Shakespeare e construită pe forţa lui Eidinger tot atît pe cît îi datorează extraordinarei traduceri-adaptare semnate de Marius von Mayenburg. Totul, pentru a "decoda" timpuriul text shakespearian în termenii politicii zilelor noastre, fără concesii făcute corectitudinii politice. Spectacolul păstrează linia dramaturgică a piesei lui Shakespeare, sublimînd-o însă, pe de o parte prin renunţarea la replicile în versuri (fragmentele canonizate, extrem de cunoscute, sînt însă păstrate - în original, în engleză) şi cursivitatea adaptării textuale, pe de altă parte, prin claritatea şi simplitatea regizorală a scenelor. Una dintre cele mai memorabile este cea a cuceririi lui Lady Ann, venită să se reculeagă lîngă corpul fără viaţă al soţului ucis de Edward şi fraţii săi. Întregul caracter malefic şi manipulator al lui Richard, care face din propria infirmitate o armă (aici, de şantaj sentimental), iese aici la iveală, pentru prima dată, în spectacol, în deplinătatea lui.
La fel se întîmplă în scenele cu cei doi copii minori ai reginei Elizabeth, urmaşii de drept la tron, reprezentaţi pe scenă de două păpuşi, aproximativ în mărime naturală, manevrate de "protectorii" lor - cei în mîinile cărora prinţii sînt, în fapt, nişte marionete, unelte întru cucerirea tronului.
Însă paradoxul e că, totuşi, Richard nu e un Machiavelli. Richard nu are un plan pe care-l controlează în cele mai mici detalii, nu e un geniu al crimei. Ceilalţi sînt mult prea slabi. Puterea lui Edward, născută din crimă şi dorinţă de acaparare, e una fragilă (propria slăbiciune a regelui e imaginea acestei vulnerabilităţi). Nu principiile şi valorile îi mînă în luptă pe fraţii lui Richard şi pe coaliţii lor, ci setea pură de putere, dorinţa de răzbunare, laşitatea. De aceea cîştigă Richard - el nu face decît să le împingă pînă la autodistrugere, pînă la incredibil (chiar şi pentru el e de necrezut că Lady Elizabeth îi ia în serios propunerea de a se însura cu propria nepoată) slăbiciunile, într-un fel de joc în care, în final, pierde el însuşi, tocmai fiindcă n-a existat nici un plan, nici o strategie măreaţă. Un invalid luat peste picior de ceilalţi îi joacă pe degete fiindcă vrea să fie luat în serios, vrea ca cineva, măcar o dată, să uite de discriminarea pozitivă sau de subestimarea omului cu handicap şi să-i spună că e un cocoşat manipulator.
În spectacol, Ostermeier se joacă mult expunînd condiţia de artificialitate, de convenţie a teatrului: dezgolirea lui Richard lasă cu totul la vedere cocoaşa postişă şi deformarea indusă de un pantof conceput special, urmele de sînge ("de scenă") lăsate de uciderea ducelui de Clarence nu sînt ignorate convenţional de participanţii la scenele următoare, dimpotrivă iar Eidinger flirtează constant cu publicul, prin adresări directe de pe scenă şi prin periodice salturi printre spectatori (se pare că dimensiunea interactiv-participativă a fost mai redusă la Craiova decît la Avignon, din cauza structurii sălii). "Procedeul" adresărilor directe, ieşind din personaj, şi interacţiunea cu publicul nu sînt propriu-zis brechtianisme, ele ţin de o perspectivă specială a lui Ostermeier asupra "capcanei" realismului şi a iluziei scenice, prin care spectatorul riscă, mai ales în cazul unei piese clasice, să piardă contactul cu un cotidian căruia teatrul i se adresează. Iar Richard III e un spectacol despre cotidianul politic din care politicul adevărat a dispărut.
Ostermeier e un regizor antipoveste - în ciuda faptului că spectacolele pe care le construieşte păstrează fibra originală a textului. E un regizor al realităţii care nu e realism teatral. Şi pentru asta, îl are pe Lars Eidinger.
* Ediţia Premiilor Europa pentru Teatru găzduită de Teatrul Naţional din Craiova în continuarea Festivalului Shakespeare a fost cea mai haotică şi tristă dintre cele trei la care am participat. Mulţi dintre cei premiaţi nu au fost prezenţi cu spectacole (lui Joël Pommerat i s-a citit un text, Viktor Bodo nici măcar de asta nu a avut parte), spectacolele prezentate au fost de mici dimensiuni, mai mult sau mai puţin reprezentative pentru creatorii lor, iar pentru prima dată, niciunul dintre cei omagiaţi - cu marele premiu sau cu una dintre distincţiile pentru Noi Realităţi Teatrale - nu a reprezentat mediul artistic-gazdă (Silviu Purcărete a primit un premiu special al juriului). Iar în mod ciudat şi de neînţeles pentru mine, aproape toţi invitaţii români de la Festivalul Shakespeare, criticii şi jurnaliştii locali părăsiseră deja Craiova cînd a început programul Premiului Europa.
Am rămas, în schimb, cu minunata creaţie a Teatrului Naţional Scoţian (Premiul Noi Realităţi Teatrale, alături de Pommerat, Bodo, regizorul german Andreas Kriegenburg şi dramaturgul spaniol Juan Mayorga), Last Dream (on Earth) / Ultimul vis (pe Pămînt) de Kai Fischer, un spectacol de silent theatre ce pune în paralel primul zbor în spaţiu al lui Iuri Gagarin şi tentativa parţial reuşită a unui grup de refugiaţi africani de trecere a Mării Mediterane spre Spania europeană. Silent theatre, versiune scenică a originalului silent disco, formulă în care spectacolul e construit auditiv, cu un "decor sonor" (amplificări ale sunetului produs pe scenă, sunete ambientale, materiale înregistrate...) accesibil spectatorului doar în căşti. Cu actorii cîntînd, în surdină, la o varietate de instrumente şi reconstruirea sonoră, pe de o parte, a comunicării dintre baza terestră şi capsula lui Gagarin, iar pe de altă parte, a universului de sunete marine din timpul tumultuoasei traversări a Mediteranei pe o barcă gonflabilă, spectacolul pune faţă-n faţă, zgomot lîngă zgomot, două visuri-limită ale umanităţii: speranţa refugiaţilor de a se salva în Europa are la fel de puţine şanse de reuşită, e la fel de riscantă şi la fel de magică precum cucerirea cosmosului.