După o parte expozitivă în care Ivo (Edoardo Gabbriellini) îşi împachetează lucrurile - într-un apartament din Bari - şi dă nas în nas cu Clara (Elena Radonicich), următoarea chiriaşă, cu care petrece câteva zeci de ore (amiciţie la prima vedere), acesta pleacă în România, unde şi-a găsit de lucru. În prealabil, Valerio introduce, ca preludiu, o mică povestire fotbalistică, în care echipa din Bari promova în prima ligă naţională şi învingea, în extazul tuturor, marele Internazionale Milano.
De meserie agronom - dar şomer din cauza crizei prin care trece şi Italia, Ivo urmează să fie mâna dreaptă a lui Ion. Venit cu un suflu occidental, el propune câteva idei îndrăzneţe pentru a relansa afacerea. Confuziile narative, însă, se ţin lanţ - nu fac neapărat filmul neprizabil pentru un public de masă, căruia îi este adresat un astfel de demers, ci mai degrabă îi reduc din calităţile artistice, teoretice: Valerio este când foarte clar, când destul de ambiguu în prezentarea istoriei lui Ivo. În primă instanţă, alege un montaj paralel, prin care îi prezintă pe Ivo şi pe Clara - ea urmează să vină în România, în vizită, şi să îşi consume povestea de dragoste cu protagonistul. Între timp, cineva - nu ştim cine până spre final, când rezolvarea bombastică anulează o parte din intenţiile regizorale - dă foc unei părţi din afacerea lui Ion, care se vede nevoit să se gândească la vânzare: de fapt, cu toate că asta a făcut toată viaţa, nici nu îi prea place să cultive meri. Afacerea a primit-o de la tatăl lui şi nu i-a mers la inimă niciodată.
Cei care cunosc puţină istorie de suprafaţă a României îşi dau seama cât de forţată e explicaţia din final, care, de altfel, putea la fel de bine să nici nu existe. Ambiguitatea creată până atunci - cu mici derapaje explicative - este anulată de explicaţia lui Ion, care, chipurile, a fost portar la echipa de fotbal Steaua, în regimul comunist, şi a câştigat Cupa Campionilor Europeni, împotriva Barcelonei, în 1986. Preşedintele lui Real Madrid i-a dăruit un Mercedes, dar fiul lui Ceauşescu, avid de putere şi control, i-a rupt o mână şi i-a confiscat maşina, spre propria plăcere de a o avea.
În primul rând, astea sunt doar speculaţii narative - care ar fi putut fi acceptate dacă erau oferite altcumva, într-o convenţie narativ-cinematografică suprarealistă sau alegorică, tip Undeva la Palilula. Refuzul lui Ion de a renunţa la afacere şi a deveni preşedinte de onoare al Stelei (ai cărei trimişi i-au ars o parte din moşie, după cum aflăm, pentru a-l obliga să accepte oferta), se bazează pe dezgustul perpetuat de atunci faţă de putere. Numai că, acum şi, de fapt, de mult timp, Steaua este o societate privată - nu mai aparţine statului, iar Helmuth Duckadam, că despre el ar trebui să fie vorba, e de ceva timp, deja, preşedinte onorific al formaţiei roş-albastre. Toată lumea ştie, vrând-nevrând, acest lucru, pentru că fotbalul e sport naţional, iar Steaua e cea mai mediatizată echipă din ţară. Fantasmagoriile lui Valerio merg, aşadar, prea departe: se putea bine-mersi scuti de ele. Filmul ar fi fost la fel de coerent şi mult mai credibil, ba chiar mai consecvent în această etică a ambiguităţii.
În al doilea rând, familia Ceauşescu nu numai că îşi permitea oricâte Mercedesuri, dar chiar avea astfel de automobile. E important aspectul acesta narativ (şi de aceea trebuie insistat pe el), pentru că filmul nu pare să aibă - sau, oricum, nu reuşeşte să atingă - pretenţii de operă cinematografică grande, ci se rezumă să ofere pilde: că recesiunea financiară poate lovi chiar şi cele mai dezvoltate ţări, că iubirea poate fi consumată oriunde, că omul luptă pentru cauze mărunte, că de multe ori trebuie să îţi faci curaj şi să pleci în căutarea unei vieţi mai bune. Or, povestea nu se susţine, tocmai din cauza acestor confuzii.
Steliştii au fost primiţi în ţară ca nişte eroi şi ajunseseră, metaforic vorbind, de neatins: nici chiar familia Ceauşescu nu putea să se poarte necivilizat cu ei, pentru că reprezentau tot ce avea socialismul mai de preţ: o trupă care învinsese regimul democratic, vestic, imperialist, pe care comunismul încerca să îl contracareze cu orice mijloace. Sigur, anumiţi jurnalişti sportivi au speculat, după '89, că Duckadam chiar ar fi avut un conflict cu Valentin Ceauşescu, tocmai pe acest subiect, însă portarul nu a confirmat niciodată aceste zvonuri.
Pe lângă detaliile narative, filmul e onorabil ţinut în mână de Valerio, care are ştiinţa stăpânirii ritmului şi face o selecţie decentă a particularităţilor României (manele, fotbal, meschinării, sărăcie): ştie când să treacă la următoarea scenă, ştie cum să îmbine sunetul cu imaginea.
Banat e un film de gen (romance, dramă) coerent, dar putea da la o parte toată treaba cu fotbalul şi să găsească alte intrigi narative (sau pe aceasta să o realizeze competent), pentru că, în forma asta, dă impresia de fuşereală.