Eliberarea prin râs - dialogurile festCO, 2016

Conferinţă la Teatrul de Comedie - 24 mai 2016

Întotdeauna există acest moment vag şi puţin jenant când ne întâlnim, fie la o prima repetiţie în teatru sau, ca acum, la o conferinţă... ne privim miraţi şi ne întrebăm în sinea noastră... ce naiba căutăm aici, de ce suntem aici? De fapt suntem împreună având curiozitatea să căutăm un sens, o clarificare posibilă, legată de teatru, pe care îl iubim, fiecare în felul lui, fiecare cu dorinţa de a îşi urmă idealul trăind o experienţă care e vie, care ne implică şi ne tulbură adânc.

Şi pentru că ne aflăm astăzi la Teatrul de Comedie... să vorbim de comedie.

Să joci comedie e ca şi cum ai merge pe sârmă: eşti într-o stare de alertă continuă. În comedie starea asta specială trebuie să fie prezentă la fiecare pas... un actor de comedie e ca un echilibrist, se află în pericol de când intră pe scena devenită sârmă, şi până iese...

O criză umană fundamentală, o criză socială şi politică, care afectează adânc oamenii, sau absurditatea situaţiilor în care trăim, pot deveni subiecte de comedie sau de tragedie, depinde de viziunea artistică, dar de fapt este vorba despre acelaşi lucru: adevărul despre fiinţă umană.

De pe scenă un actor trebuie să spună adevărul, iată deviza lui Grotovski. Orice actor, dar în special cel de comedie trebuie să aibă curajul să confrunte acest adevăr, să şi-l însuşească. În comedie actorul trebuie să fie pregătit să intre direct în arenă, să provoace spectatorii, să-i şocheze arătând, expunând minciună, laşitatea, ipocrizia, nesinceritatea şi astfel îşi asumă un risc. Astăzi de exemplu, să nu fii politically correct înseamnă să-ţi asumi un risc, să mergi împotriva curentului, să spargi tabu-urile. Iar dacă trăieşti în America, unde corectitudinea politică e în floare, riscul e mare: îţi poţi pierde jobul, chiar şi prietenii.

În teatru folosesc des imaginea îndrăgostiţilor şi a probelor din Flautul fermecat al lui Mozart. Tamino şi Pamina trebuie să treacă calmi şi concentraţi prin focul aprins, apoi prin apa unei cascade. De fiecare dată sunt faţă-n faţă cu pericolul, au nevoie de un nou elan, de o nouă determinare. Să treci prin foc cere efortul să fii mai tare decât durerea, mai tare ca frică. Nu poţi rămâne ca în viaţa obişnuită, trebuie să depăşeşti o anume pasivitate, lene sau indecizie, să te ridici la nivelul provocării, să fii pregătit. Să treci prin apă cere un alt efort, o altă intensitate... La fel ca mersul pe sârmă.

Iar cei care asistă la probe, ce se întâmplă cu ei? Cu alte cuvinte, care e rolul spectatorului? Prin muzica lui Mozart, eşti tentat să asculţi, mai mult, să participi la ritualul purificării şi dacă actorii-cântăreţi au forţă de concentrare şi magnetism şi te conving, atunci parcă şi tu, spectatorul, ai dorinţa să intri în joc, să simţi şi tu focul şi apa, să traversezi şi tu împreună cu Tamino şi Pamina probele. În teatru avem mereu şansa acelui unic moment când împărtăşim cu toţii aceeaşi experienţă, trăim acelaşi impuls. O clipă în care diferenţele dintre noi dispar, suntem şi gândim împreună, simţim împreună. Se întâmplă foarte rar, dar se întâmplă.

Privesc pe cer stoluri de păsări zburând. Nu doar că ele zboară împreună, dar îşi schimbă direcţia neaşteptat, spontan, fără un ordin de la un lider, au acelaşi impuls comun, parcă ar gândi simultan împreună. Cine ia decizia de a schimba direcţia zborului? De unde vine acest instinct comun, ce fel de intuiţie misterioasă, imposibil de explicat?

Cred că în teatru şi noi avem capacitatea să acţionăm ca păsările. Aceeaşi concentrare comună de a gândi şi simţi împreună apare uneori în clipe de graţie, când cu toţii ne re-găsim conectaţi de acelaşi fir invizibil. Nici un neurolog nu poate să explice ce se întâmplă... dacă şi când se întâmplă... O stare de armonie, de bucurie.

Comedia, când e bine jucată, produce o astfel de bucurie. Comedia degajă o incandescentă energie bună, greu de descris. Când, sub impulsul unui şoc, vedem masca pe care o purtăm în societate (sau chiar în familie) şi ne eliberăm prin râs... totul devine altfel, o expresie a bucuriei de a vedea şi înţelege. Când recunoşti expuse minciuna, ipocrizia, falsul, manipularea, când se ridică norul greu al necunoaşterii, te bucuri de gustul adevărului ca rezultat al unei eliberări de confuzie, de tot ce e artificial, ca să respiri mai uşor, să-i poţi privi pe cei din jur fără să-ţi fie teamă. Dar actorii de comedie nu sunt de obicei prea bucuroşi... de la Buster Keaton şi Chaplin până la Birlic şi Beligan dictonul "ziua vesel, noaptea trist" se adevereşte. Comicii sunt în viaţă oameni trişti. Dar eu vin din America şi americanii au deviza: be happy, don't worry, relax, be happy, not acting happy, but really happy and enjoy... iată un exemplu bun de urmat: ca, fiind pe scenă, să ai bucurie şi în suflet şi în trup, înseamnă să te eliberezi prin joc de ce te chinuie în viaţă. Comedia umană ar trebui să rezoneze în special acum, în anul Shakespeare. Shakespeare ne transmite un mesaj clar: am scris comedii ca să vă pun în faţă o oglindă în care să vă vedeţi aşa cum sunteţi, să vă cunoaşteţi şi să vă acceptaţi - neîmpliniţi, prizonieri ai fricii... şi totuşi plini de vise şi aspiraţii... Puteţi să vă eliberaţi prin teatru: cunoaşteţi-vă rolul... da, actorule, poţi să devii un om liber dacă înţelegi cum să joci rolul.

Ce înseamnă să joci? Eu joc, je jou, ich spielen, I play in a play... oricare din noi actori, regizori, scenografi, când lucrăm în teatru simţim aceiaşi energie bucuroasă, o eliberare de tensiune, de greoi, ce duce la o stare de uşurinţă, de fluiditate. Încărcat de energia specială a unei premiere mă gândesc cum ar fi să îmi trăiesc viaţa de zi cu zi încărcat de această energie... fluidă, uşoară, luminoasă... În limba engleză light înseamnă două lucruri: uşurinţă pe de o parte, dar şi adâncime.

Nu cred că există în teatru vreo diferenţă între un actor comic şi tragic, atâta timp cât ce exprimă fiecare face parte din efortul de a înţelege, de a experimenta viaţa altfel. Dacă actorul e comic doar ca să facă lumea să râdă, ca să ia doar aplauze, o fi el satisfăcut, dar habar n-are că astfel trădează adevărul vieţii.

Peter Brook face o analogie între un actor şi un orb care e forţat să îşi dezvolte o sensibilitate specială în mers, iar când calcă tălpile lui ajung să simtă într-un fel foarte delicat teritoriul, pentru el acest mers e un fel de a vedea. Dacă actorul la rândul său îşi poate inventa o pereche de ochi în tălpi ca să-şi adauge acel extra-organ sensibil, teatrul este altfel. Pentru Brook actorii ar trebui să fie la fel de sensibili că nişte orbi care văd.

În contrast cu acest ideal, sunt atâţia actori care denaturează arta şi o coboară pe treapta cea mai joasă a trivialităţii. Des mi se întâmplă să văd pe scenă (să nu mai vorbesc de televizor) actori care aparent par plini de viaţă, care au succes enorm, încântă audienţa, dar o fac la nivelul cel mai crud şi ieftin posibil. Şi mi se spune: care e problema domnule? nu vezi cum actorii mustesc de viaţă, aşa cum or fi, cruzi, vulgari, dar prind la public! Dacă au succes, ce mai vrei? Fac rating bun...

Nu sunt deloc convins... şi nimeni nu poate, în adâncul său, în relaţie cu idealul, să fie satisfăcut cu această situaţie. Asta înseamnă să faci artă? De asta mergem la teatru? Ce numim totuşi prin acest cuvânt, pe cale de a deveni suspect- artă... Arta e, cel puţin pentru mine, legată de acest cuvânt misterios: Calitate.

Calitatea e greu de explicat, dar când e prezentă o simţi, căci are un efect direct: tradus în metaforă ar fi o uşă care deschide o nouă dimensiune de receptare a vieţii. Avem obligaţia, toţi cei care lucrăm în teatru, să nu lăsăm arta asta veche şi fragilă să fie transformată într-unul din simbolurile cele mai populare ale timpului nostru, care e supermarketul.

Cineva m-a întrebat (pentru că folosesc cuvântul calitate, care îmi e foarte drag, destul de des) cum o definesc? Un exemplu: pentru mine finalul unui spectacol, nu e un sfârşit, ceva continuă... cortina cade, se face întuneric... un moment de suspensie... tăcere... dar ceva pluteşte în aer, iar dacă aplauzele, pe care cu toţii le aşteptăm, pentru că ne aduc satisfacţie imediată... totuşi nu încep... ce semn e asta? Ori nu le-a plăcut, ori spectatorii au fost adânc mişcaţi? Calitatea tăcerii e diferită-dacă s-au plictisit şi nu i-a interesat, tăcere e seacă. Eşti neconvins, amâni să aplauzi. Ori opusul, dacă ai fost atins, transfigurat, calitatea tăcerii e evident alta, intensă, vibrantă. Atunci, înainte de cuvenita bătaie din palme, rămâi o clipă suspendat... pentru mine ăsta e semnul calităţii... inexplcabil... ceva misterios şi infinit mai viu decât ne-am imaginat când am intrat în teatru.
Şi această experienţă nu poate fi decât bună şi pozitivă.

Dar mulţi cred opusul. De exemplu Cristian Mungiu, multiplu premiant şi vedetă absolută la Cannes, a declarat recent: Plutim la noi într-o ciorbă de ură, invidie şi răutate! Filmul românesc apare des în acest context întunecat, depresiv,... şi paradoxal, e exact mesajul care prinde azi, el reflectă desigur o realitate a timpului şi e unul din motive pentru care filmul autohton e foarte la modă şi apreciat acum. Mesajul filmelor româneşti e însă în general destul de negativ, de sumbru. Eu recunosc că sunt subiectiv, dar prin structura mea, nu sunt un adept al negativităţii în artă. Am nevoie să-mi amintesc că printre gratii există o fereastră spre cer. Da, viaţa e plină de mizerii, de confuzie şi injustiţie. Dar mai e nevoie să retrăim gustul mizerabil prin care ştirile de la televizor ne bombardează selectând doar ce e negativ, sau să ne plângem că suntem victimele altora, a bossului la servici, a sistemului, a politicienilor corupţi, sau a părinţilor? Acest pesimism nu rezolvă nimic, uneori e chiar convenabil şi uşor să fii pesimist, material există din plin. Dar nu vreau să merg la teatru ca să plec mai deprimat decât am venit, mai umilit şi fără speranţă. Oedipe a lui Sofocle e piesa cea mai depresivă, dezgustătoare şi imorală din istoria teatrului. Sofocle ne avertizează - pericolele care ne însoţesc la fiecare pas sunt uriaşe şi misterioase. Dacă le cunoaştem şi le acceptăm putem înţelege ceva. Dacă spectacolul e bun şi actorii înţeleg de ce a scris piesa Sofocle, spectatorii pleacă acasă împăcaţi, cumva optimişti, pentru că transformarea catharsisului a avut loc. Dar oare chiar poţi pleca optimist după ce afli că eşti capabil să-ţi omori tatăl şi să faci sex cu mama ta? Paradoxal răspunsul e da.

De aceea tot ce mă motivează să lucrez, e să găsesc împreună cu actorii ceva ce afirmă, ce dă curaj să continui să cauţi, ce dă speranţă, mai ales azi când e la modă postmodernismul, minimalismul şi alte -isme, mereu într-un spirit cinic sumbru şi sec, lipsit de umor.

Umor... cuvântul ne readuce la rolul comediei:

Când citesc un mare text comic, pot râde mult pentru un timp, râd şi râd... dar apoi nu mai râd! Dacă autorul a intenţionat să descrie situaţia umană în asemenea culori încât nu e sigur dacă ar trebui să râdem sau să plângem?

E o replică în Bărbierul din Sevilla a lui Beaumarchais care spune: "mă grăbesc să râd de tot şi de orice, de teamă să nu fiu obligat să plâng".

Comicul are un substrat ambiguu care poate întrista, poate provoca, chiar deranja....

În teatru forţa comediei ce-şi are sursa în teatrul antic şi continuă până la noi, ne încurajează să explorăm situaţia comică expunând un adevăr ce sigur deranjează; ca în viaţă, când cineva vrea să mă ajute cu un adevăr, reacţia mea automată e "asta mă indispune"! De acea e bine să ştim că unele scene vor pune spectatorii într-o situaţie destul de in-confortabilă.

Ironia, forţa comediei, în schimb ne permite să râdem şi să suportăm mai uşor realitatea. În unele situaţii limită... şansa de a râde poate fi chiar singura şansă. Comedia dă un pumn în nas mesajului plin de o gravitate prefăcută, comedia e un atac contra laşităţii la nivel naţional şi a solemnităţii devenită predică. E un atac împotriva corectitudinii politice. În comedie eşti obligat să te arăţi prost crescut, să mergi împotriva curentului, să şochezi, să trezeşti, să lupţi, pe cât posibil, contra cinismului, indiferenţei şi frivolităţii ce constituie maşina infernală a degradării.

În comedie, ca şi în tragedie, tema e aceeaşi: umanitatea. Comicul are un teren fertil în tragic. Râdem inconştient când cineva alunecă şi cade pe o coajă de banană. Apoi aflăm că şi-a spart capul.

În dramă nu putem fi niciodată siguri dacă spectatorul a fost convins. Comicul însă acţionează imediat, nu poţi promite spectatorului nici o întârziere, trebuie să aibă satisfacţia unei reacţii pe loc. De cine râdem de fapt? Râdem de noi înşine. Râzând de noi înşine, e o bună soluţie să ne vindecăm.

Care e rostul teatrului? De ce teatru? Întrebarea nu e abstractă, dar nu există un răspuns care să fie permanent. Două generaţii se opun - cea a artiştilor consacraţi, ce promovează un teatru convenţional, deseori satisfăcuţi de ei înşişi, cu o anumită lipsă de radicalitate, de libertate şi fără îndoială fără multă pasiune, şi cea a tinerilor independenţi, care debutează fără să fi învăţat legile tehnice, fără să aibă habar de regulile scenei, fără să ştie să povestească, dar care vor să revoluţioneze teatrul; sunt sincer angajaţi, mulţi se aruncă cu talent, mulţi fără, cu riscul de a părea ridicoli, superficiali şi puţin banali în revolta lor. Eternă tensiune dintre Trigorin şi Treplev, mainstream şi avangardă.

Când eram student în anii '60 ai secolului trecut, răspunsul la întrebarea ce ar trebui să fie teatrul ar fi fost cu totul altul. Ce aş spune azi e sigur diferit. Răspunsul pe care îl dau tinerii la ce înseamnă pentru ei teatrul e poate radical altul, dar şi el va fi contrazis de tinerii de mâine. Ce e azi avangardă, mâine va deveni clişeu învechit, e o regulă nescrisă. De acea întrebarea trebuie examinată iar şi iar. Răspunsul e mereu altul.

SUFERIM în teatrul contemporan prea mult de o aşa-zisă gravitate şi solemnitate, mesajul nostru e deseori nu atât grav, cât greoi, anost. Nu se râde prea mult azi la teatru. Nici celebrele bancuri româneşti nu prea mai sunt atât de comice.

E necesar să ne vindecăm prin râs.