Am impresia că nu Alice în Ţara Minunilor este cartea multora de la noi din mica noastră copilărie. Cred că a început să fie mult mai încoace (re)descoperită, citită şi îndrăgită. Mai degrabă este recunoscută graţie filmelor şi desenelor, a trimiterilor din videoclipuri şi cultura pop la fetiţa cu şorţuleţ care se poate micşora sau mări cu o prăjiturică.
În ceea ce priveşte continuarea la romanul lui Lewis Carroll, pe această Alice dincolo de oglindă, personal, mărturisesc, am văzut-o în doar două filme pentru copii, de TV, varianta din 1985 cu Natalie Gregory şi cea din 1998 cu Kate Beckinsale şi nu îmi mai aduc aminte mare lucru din carte. Tocmai de aceea am mers cu mare curiozitate să văd continuarea la un film plin de efecte, cu umor şi personaje fantastice, pentru toate vârstele, dar altfel, adaptate, reinterpretate.
La 1 era Tim Burton regizor şi, stilul lui dark, noutatea, cadrele dense, primul său 3D - toate aduceau detalii originale, bucurie. Filmul era încărcat de noutăţi pe care le acceptai imediat.
În 2-ul de faţă, Burton nu mai este regizor, dar rămâne ca protector-producător. Se păstrează şi aici stilul creat de el, feţele, însă aceeaşi scenaristă ca la prima parte îşi ia libertatea de a compune practic o poveste nouă, o variaţiune liberă la cea din carte.
Alice, la fel ca în filmul lui Burton, nu e o copiliţă timidă în căutare de sine şi a vocii cu care să fie auzită. Dacă în Ţara Minunilor fugea de la petrecerea logodnei sale - da, altă grupă de vârstă -, aici ea este căpitanul vasului tatălui ei, în uniformă, aducând Angliei victoriene aromele şi culorile Orientului îndepărtat. 1 are o parte britanică la început şi câteva scene presărate foarte british style, vezi partida de ceai.
2-ul însă este foarte britanic de la început până la sfârşit şi asta este frumos de urmărit. Uniformele marinăreşti, hainele de bal de înaltă societate, conacul cu oglinda pe care se cocoaţă exact ca în vechile ilustraţii, hainele reginelor - cea Albă cu volutele ei şi cea Roşie cu machiajul bleu de clovn - toate, plus încă atâtea altele ale personajelor secundare şi animaliere poartă iar semnătura măiastră a creatoarei Collen Atwood. Însă, chiar şi "dincolo", în lumea fantastică în care totul e posibil, Alice parcurge un peisaj familiar pentru spectator. Castelul Timpului este imaginat ca o enormă, splendidă, catedrală gotică, iar Cadranul mare aminteşte de Big Ben. Aşadar partea a doua mult mai îngrijită şi mai reuşit patriotică, o reverenţă mai bună adusă creatorului acestui personaj. 2-ul este un film de aventuri mai realist, mai dramatic şi foarte uman. Chiar dacă arată deseori ca un joc video.
Se umblă acum în trecutul personajelor. Şi toţi cei implicaţi de data aceasta în poveste au ceva de rezolvat, de iertat. Nu mai sunt două tabere, o luptă cu un marş dintr-o parte sau alta. O lecţie fabuloasă nu numai pentru cei mici. Alice trebuie să-l ierte pe fostul logodnic care se răzbună luându-i averea şi casa pentru că a fost lăsat baltă. Iar ea trebuie să găsească soluţia şi reacţia potrivită. Desigur, Burton a dat tonul, aşa că nu miră rezolvarea aceasta feministă.
Este filmul care cotrobăie în trecutul Pălărierului. Cel care se stinge la propriu, când nu este crezut, iubit. Iarăşi, o lecţie rezolvată vizual cu efecte şi machiaj şi, cu ajutorul talentului cabotin al lui Johnny Depp se merge fix la ţintă pentru toţi. El poartă în sine drama familiei lui dispărute, durerea că şi-a dezamăgit tatăl. Ştie scenarista Linda Woolverton să pună în scenele şi replicile explicative destulă emoţie, ca să reuşească rezolvarea potrivită. Şi să aducă replica dorită de toţi - "Sunt mândru de tine".
Şi, însă, în mod neaşteptat - că tot se poartă cu toţi supereroii Marvel - se porneşte şi în trecutul celor două regine rivale, pe vremea când erau mici prinţese, iar mama, Regina regatului, le făcea (na! o scenă de fraţii Grimm) prăjituri în bucătărie. Şi, dintr-un anumit punct de vedere, partea aceasta, chiar şi aşa cu micile ei momente lungite şi mai melodramatice, contează mai mult decât furibundele lupte à la Narnia sau LOTR din prima parte. De fapt, acesta este filmul, după foarte multă vreme, care reuşeşte să fie original şi să nu se mai inspire din modelul impus de Lord of the Rings. E un plus. Şi aici uluitoare scene de urmărire. Aici se strecoară o scenă în trecutul surorilor, atunci când a început competiţia, ura şi răutatea ce au distrus-o pe cea Roşie. Şi asta e foarte frumos, de arătat că în oricine există şi binele şi răul, că şi în cea mai rea persoană mai este puţină lumină, bună de recuperat.
Da, sigur, 1 avea iepuri şi soldaţi din cărţi de joc, însă, veţi vedea, e de preferat partea aceasta, mai lirică, de căutări. Muzica ajută mult. Poate că 1 te învăţa să ai curaj, însă 2-ul acesta îţi arată ce înseamnă, de fapt, lupta cu timpul. E drept, şi pentru că avem un personaj astfel numit, cu rezolvările lui comice. Dar, pentru că au trecut anii peste actori, pentru că acum au riduri şi-şi arată uneori vârsta dincolo de masca personajului, acest lucru contribuie la înduioşătoarea acceptare a convenţiei o dată în plus. Poate că filmul de faţă este mai mult ca oricând pentru cei mari, pentru că lecţiile de aici îi ating mai mult.
1 te ţinea cu sufletul la gură, efectele, scenografia, luptele contribuiau la asta, însă acest 2 aduce de multe ori lacrima, altfel de emoţie, mai de preferat.
Ura usucă inima, distruge tot. Scena când ţi se arată asta, vizual, o rugină a distrugerii - de mare forţă plastică. Iar morala - chiar de învăţat, de repetat cu voce tare de toată lumea.
Filmul de faţă nu-şi lasă personajele din ţara Oglinzilor să fluture tandre rămas-bun-uri către eroina din camera ei. Regizorul lipeşte un post scriptum - foarte modern la o adică - dar plin de energie şi binevenit. Frumos.