Au trecut - nici nu ne vine să credem - deja 13 ani de la premiera lui Finding Nemo, emoţionantul film Pixar despre viaţa marină. Difuzată des la tv, animaţia a devenit prietena noastră, indiferent de vârstă. Părinţii învaţă mereu să aibă încredere în copiii lor, iar cei mici se distrează cu personajele simpatice, curajoase şi guralive.
Şi iată-l pe dăruitul regizor, acelaşi de la prima parte, Andrew Stanton, care ne face mereu praf cu poveştile lui - Toy Story, Monsters, Inc. (la care el era scenarist), Wall-E cel splendid, pe merit de Oscar - că ne propune o continuare - căci tot este acesta trendul - la povestea lui recompensată cu Oscarul pentru cea mai bună animaţie din 2004. Tot cu Nemo şi Marlin şi cu, desigur, Dory cea năucă. Şi alte personaje la fel de încântătoare.
Dacă filmul premiat din trecut era mai dinamic şi cu mai multă tensiune, cu multe scene de urmărire foarte bine reuşite - vezi fuga de rechin, scufundarea în abis şi supravieţuirea în faţa peştelui vorace de acolo -, partea de faţă aduce cantitate mai mare de reală emoţie. Şi, veţi vedea, în mod special pentru cei maturi, scene impresionante până la lacrimi.
Este firesc ca filmul să îţi cheme în amintire alte pelicule de-ale regizorului, doar e aceeaşi mână, acelaşi creier. Anumite rezolvări ale acţiunii - cum este, de exemplu, urmărirea camionului - amintesc de Toy Story, par luate de acolo. Dar nu deranjează. Scenele sunt acum mai lungi, mai clare şi toate pot să funcţioneze ca scurt-scurtmetraje.
Adresându-se celor foarte mici, filmul vine pregătit în două versiuni, una dublată în română şi alta cu subtitluri, în limba engleză. Sigur că e mai simplu, mai accesibil ca părinţii să meargă la cea pe înţelesul tuturor. Însă e păcat să pierdeţi regalul de voci ale actorilor care îşi creează personajele în faţa microfonului. Sunt şi aici cântecele vesele. Ellen DeGeneres revine în rolul Dory şi inflexiunile ei, unice, ajută mult la farmecul acestui personaj hăbăuc.
Finding Dory face legătura cu filmul trecut, ca să fie clar pentru toată lumea, în caz că există - dar nu credem - cineva să nu fi văzut Finding Nemo. Se şi reia un pic din primul, chiar şi drumul cu ţestoasa, pentru că efectul curentului tubular a plăcut atât.
Este rândul acum să pornim în trecutul de bebe al peştişorului albastru şi să îl vedem de mic cu handicapul uitării. Un copil special aşadar. Una din marile lecţii ale filmului despre toleranţă faţă de cei cu nevoi speciale. Despre dragostea şi înţelegerea pentru ei, a părinţilor, dar şi a celor din jur. Şi tratarea lor ca fiinţe umane complete şi cu rostul lor.
Cum ştim, Dory l-a însoţit fără frică pe Marlin prin tot oceanul, când acesta a plecat să-şi caute fiul neascultător. Dezinteresată şi blândă, veselă şi plină de bune sentimente. Finding Dory este partea când Marlin şi Nemo îi întorc "mătuşii" favoarea şi o însoţeasc în aventura ei de a-şi căuta familia ei uitată, pierdută. Căci, nu-i aşa, prietenul la nevoie se cunoaşte.
Memoria îi revine în flash-uri, toate egal de comice şi de frumoase, de emoţionante. Ca orice aventură - ştie regizorul foarte bine asta - şi aceasta are suspans din plin şi scene în care spectatorii mari şi mici stau cu sufletul la gură.
Apar personaje noi marine, o caracatiţă cu bun sistem de camuflaj, o balenă mioapă, un delfin alb beluga cu probleme şi el, o păsăre şaşie şi dusă. Toţi, ca şi Marlin şi Nemo, foarte bine desenaţi, cu feţele lor umanizate şi cu reacţii şi uimiri comice. Flora, coralii umplu ochii cu formele, texturile şi culorile lor, scene cu multă migală. În plus, nisip şi, în mod special, apa cu transparenţa ei atât de dificil de redat convingător. Un tur de forţă aşadar. Uiţi că este desen animat.
De altfel, simţi asta din prima secundă, pentru că Finding Dory are cadou de la Pixar un scurtmetraj înainte, care e atât de excepţional realizat, încât crezi la început că este un documentar. Veţi vedea, "Piper" vă va face praf cu puiul de fluierar şi va deveni viral. Nicicând ca acolo nisipul şi apa în desene! Iar unele scene - ce poezie!
Foarte comică este şi Sigourney Weaver veţi vedea singuri ce şi cum.
Situaţia, dramatică în sine, este atât de cald oferită ochilor, cu multe gesturi de trandreţe ca să îmbuneze pe toată lumea. Frica te strânge aici de gât, dar are surdina ei. Filmul de acum este plin de personaje mai simpluţe, dar profund bune, în ciuda problemelor lor. Desenul perfect.
Cred că toată lumea are nevoie de puţină încredere în plus. Şi să audă de la cineva de lângă că "Poţi să faci tot ce pofteşti, eşti în stare!" Şi, când fricile cotidianului se adună prea mult, e bine să îţi asculţi intuiţia, inima. Acest "Ce ar face acum Dory?" merge mănuşă pentru noi toţi.
Sia ne cântă Unforgettable pe final. Şi, la o adică, nu ne supărăm dacă va mai urma ceva în viitor.