Spotlight este numele echipei de investigaţii a cotidianului The Boston Globe, echipă care a cîştigat premiul Pullitzer pentru modul în care a servit societatea prin demascarea unui abuz sexual sistematic condus de o bună parte din preoţii catolici din zona Boston. Datele culese de echipă (cazuri din partea a doua a secolului XX) au apărut în ziar în anul 2002 în mai multe articole. Ideea de investigaţie a celor de la Boston Globe a fost preluată şi de alte publicaţii din lumea catolică (din SUA pînă în Argentina, în Europa, Australia), fiind descoperite multe astfel de cazuri.
Filmul lui Tom McArthy dramatizează aceste întîmplări, pe ecran urmărim o poveste construită în raport cu cercetările echipei Spotlight în ceea ce priveşte molestarea copiilor. Construcţia cinematografică a lui McArthy este una discretă. Camera stă în apropierea personajelor, fără să le pună în gros plan, dar suficient de aproape încît să creeze intimitatea unei redacţii şi, mai ales, să sublinieze relaţiile ce se nasc între jurnalişti şi persoanele care le oferă materialul de lucru, membrii comunităţii.
În fapt, lucrurile nu stau chiar aşa. Camera creează acest mediu intim, însă doar ca să arate importanţa jurnalismului, atunci cînd este făcut cu cap. În realitatea redacţiei The Boston Globe - o realitate amintită în film, dar petrecută în istoria dinaintea istoriei reconstituite pe ecran - lucrurile nu au stat prea bine. Cei de la Spotlight aveau cazul pe masă de mulţi ani, după cum se revoltă liderul unei asociaţii care grupa o parte din victimele molestărilor. Doar că nu i-au dat atenţie - fie din complicitate cu Biserica, fie din neştiinţa de a gestiona cazul. Cazul a devenit important pentru echipa acestui ziar în clipa în care editorul s-a schimbat şi i-a pus la treabă. A venit omul providenţial, care face să meargă totul ca uns. Ceea ce arată că nu jurnaliştii sînt cauza acestei suite de dezvăluiri (cu adevărat dramatice, în realitate, nu pe ecran), ci ei sînt doar mijloacele prin care au fost posibile dezvăluirile, odată ce au încăput pe mîna celui priceput.
Societatea află această istorie fiindcă are noroc să fi ajuns ziarul pe mîinile cui trebuia (ceea ce, desigur, demonstrează că acel om chiar merita postul respectiv). Avem un discurs Hollywoodian, unul care vrea să aibă pole-position-ul în lupta pentru deţinerea mecanismelor iluziei sociale. De fapt le are, şi asta se vede tocmai în realizarea acestui film. Povestea lui e posibilă fiindcă Biserica nu mai e o instituţie extrem de puternică. În anii '30-'40, cînd era, un astfel de film era interzis prin lege (legea adoptată de producătorii americani, sub supravegherea Bisericii). Acum, 70-80 de ani mai tîrziu, Hollywoodul ţine predici fostei Biserici. Fiindcă a dobîndit mijloacele. Ceea ce, pînă la urmă, nu e chiar rău, fiindcă e o iluzie mai apropiată de iluzia reală, e o iluzie non-religioasă în temperament (e religioasă doar în caracter). La începutul secolului XXI, cinematograful îşi afirmă superioritatea, asigurîndu-l pe Malraux că a avut dreptate: este un secol mistic, într-o mi(s)tificare a imaginii - Hollywood.
Şi, fiind Hollywood, mesajul contează, ascuns în paradigme narative pe care nu le mai descoasem, fiindcă e ok. E mai bine, un idol a căzut. Biserica. Nu mai mergem la biserică. În rest, mai vedem unde nu mai mergem după următorul film. Deocamdată ne mulţumim că jurnaliştii de pe ecran sînt împăcaţi, chiar dacă pe ecran nu au luat Pullitzer; ceea ce îi mulţumeşte şi pe jurnaliştii din realitate e că Hollywood spune că mai e nevoie de ei. Şi victimele de pe ecran sînt ok, după cum ne spune textul dinaintea creditelor, au fost demascate aceste violenţe în multe locuri, deci mai au şi ele o şansă. Toată lumea e împăcată: spectatorii, care nu trebuie să se mai întîlnească în realitate cu victimele respective, fiindcă le-au văzut la cinema şi e suficient, le ştiu povestea; jurnaliştii, fiindcă par oameni decenţi; producătorii, fiindcă au luat Oscar; sistemul, fiindcă funcţionează; Biserica însăşi, fiindcă doar unii preoţi au făcut asta, şi, între timp, i-a pitit. În societate e mai bine, filmul a funcţionat, ne putem culca liniştiţi: merita să ia Oscarul, spun jurnaliştii unui film cu jurnalişti. Ei înşişi actorii unei mari poveşti hollywoodiene, istoria.