Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Pieptiş

Pieptiş - o poveste despre acceptare şi curaj. În cantităţi uriaşe!


otiliamantelers.ro, iunie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Mami, de ce nu îl acceptă?"
"Că e greu de acceptat asta pentru un părinte... Ai văzut că mie îmi e greu când tu te baţi cu cineva să accept asta... Să îţi dau sentimentul că te accept pe tine bătăuş."
"Păi ea vrea să fie băiat. Nu pot s-o sufăr pe maică-sa!"
"Da, şi asta e greu de acceptat."
"Îmi vine să plâng de el."
"Şi mie... Hai să tăcem să vedem mai departe... "


Privim amândoi, Yuri (9 ani şi 9 luni) şi eu, lângă Simona, filmul Pieptiş al lui Patrick Brăila. Filmul e regizat de el însuşi. Simona m-a introdus către film cu ceva timp înainte şi mi l-a prezentat pe Patrick. Pe care eu îl iubesc deja. Şi mă fascinează. Şi pare că şi pe Yuri.

La sesiunea de Q&A Yuri îmi zice să pun întrebări: "Cât timp au durat filmările? Câţi bani a costat turnarea? Pentru cine erau lumânările? Aşa greu i-a fost cu mama şi în realitate? Da' măcar acu s-au împăcat, că i-am văzut plângând pe maică-sa şi pe taică-su. Şi tu plângeai. Tre' să îmi dai după asta să îţi arăt câteva filme pe youtube cu Yo Mama să mă revolt pe voi mamele astea enervante! Întreabă mai repede, că întrebările mele deja s-au pus. Hai, fă-ţi curaj odată, că vezi că le răspunde la toate. Nu ai curaj? Da' să nu zici că eu te pun să întrebi! Zici că e întrebarea ta. Hai mai repede! Dacă nu întrebi acum, mă supăr!"
Am pus o întrebare, Patrick ne-a răspuns. Am fost mulţumiţi.

După film, vorbim.
"Mamă, e super tare tipu' ăsta. E tare curajos!"
"Este extrem de curajos. E de două ori curajos."
"De ce de două ori? A, că a început tranziţia la băiat şi că a făcut filmul, ca să le zică altora, nu?
"Da, fiindcă Patrick tre' să explice în fiecare zi cine e şi de ce a făcut-o. Şi fiindcă oamenii nu ştiu să se accepte unul pe altul. Unii oameni nu se acceptă unii pe alţii că au culoarea de piele diferită. Alţii că au altă religie. Alţii că merg la altă şcoală. Alţii că sunt gay. Mulţi oameni au atât de multe frici încât vor găsi mereu un lucru pentru a nu-i accepta pe ceilalţi. Şi eu fac din astea, Yuri."
"Da, faci multe."
"Dar eu mă gândisem şi la alt lucru pentru care Patrick e extrem de curajos! Ştii care?"
"Care?"
"Că a rămas în relaţie cu mama şi cu tata lui. I-ai văzut cum plângeau în spatele nostru? Patrick a rămas în relaţie. Putea să plece, să îşi vadă de viaţa lui şi să nu mai vorbească niciodată cu ei. Dar el a ştiut să îi convingă. Cred că ăsta e un mare mare curaj. Că a ştiut să le pună o limită părinţilor şi să nu plece de la ei... A rămas în relaţie."


***

Am fost cu Yuri la Pieptis săptămâna trecută. Datorită faptului că a fost sala plină la premieră, azi, miercuri, 29 iunie 2016, se mai organizează a doua proiecţie la Cinema Elvira Popescu, de la ora 18.30 la 19.30. Mergeţi! Pieptiş e un scurtmetraj în care mama şi fiul urcă un drum către cimitir, să aprindă lumânări pentru bunicul - pe care Patrick l-a iubit foarte mult. Filmul începe cu momentul în care mama (Maia Morgenstern) şi fiul (Iulia Samson) se contrazic pe care drum să o apuce. Mama zice "pe ăsta, că e mai lin". Copilul zice "hai pe ăsta că e mai abrupt". Adică o pot lua pieptiş. Mi-a plăcut că el a zis pe ce drum şi că mama l-a urmat. Era pentru mine simbol al faptului că a pornit pe drumul acceptării. Tot filmul este conversaţia lor. Atât de transformatoare. Plină de iubire şi putere. De la amândoi. Se termină când mama îi cuprinde obrajii cu mâinile. "Acum l-a înţeles" - a zis Yuri. Da. L-a acceptat.


***

Am citit povestea lui Patrick Brăila în Decât o revistă. Voiam să redau aici nişte pasaje, mi-a fost greu să aleg ceva, fiindcă îmi venea să copiez tot interviul. Ce m-a emoţionat rău pe mine este combinaţia de putere, de "Nu mă las", de imensă sinceritate, uneori abruptă, de curaj cât munţii, de sensibilitate. Şi cum îşi interpretează şi vede povestea lui... Transpare în interviul ăsta cum şi-a dorit acceptarea părinţilor şi cum a luptat pentru ea. Cum a avut răbdare. Cum îşi propune să lupte, chiar dacă trebuie să se explice.

"Simţeam că fac parte dintr-o rasă inferioară. Din cauza ruşinii şi a durerii şi a fricilor nu mă simţeam demn să fiu pe acelaşi nivel cu oamenii ceilalţi. Nu mă simţeam demn să fiu printre ceilalţi - cei la care mă uitam în sus şi către care aspiram. Îmi era ruşine că sunt aşa cum sunt. Că nu aparţin.

Raportat la exterior apare ruşinea. Ruşine să fii diferit, ruşine de ce vor spune ceilalţi, ruşine împroşcată peste tot. Şi poţi să te gândeşti că poţi să o combaţi - fiind public, fiind vizibil, cum am ales eu să fiu -, dar tot o ai. Când mă duc acasă, de exemplu, trebuie să mă rad, fiindcă bunică-mea nu ştie. Şi mi-e tot timpul ruşine să-mi pună mâna pe faţă şi să simtă. Mi-e ruşine să mi se ridice pantalonii şi să-mi vadă părul de pe picioare. Mi-e ruşine".


**

"Mai ţineţi minte ce v-am zis la 17 ani?".
Au avut o reacţie din asta, nu, nu, nu, fără să spună nimic.
"Eh, n-a fost o fază."
Taică-meu: "Deci vrei să te faci băiat".
M-am bucurat că mi-a luat vorbele astea din gură şi am zis: "Da".
Maică-mea a intrat în silenzio stampa, n-a mai zis absolut niciun cuvânt. Taică-meu a zis: "Da, tată, eu înţeleg, că am citit mai mult la viaţa mea".
Maică-mea, la un moment dat, s-a ridicat de la masă, s-a dus în pat şi se uita fix. Nu mai ajungea nimic la ea. N-am mai văzut-o niciodată aşa. Nimic, se uita în gol.
Eu eram în culmea fericirii că le-am zis. Îmi imaginasem deja de multe ori momentul ăsta. Îmi imaginasem curajul de a le spune. Îmi imaginasem cum stau la masă şi le spun fix chestia asta, că aşa vreau să încep: Mai ţineţi minte ce v-am zis la 17 ani? Nu a fost o fază.
Asta a fost pregătirea mea din ăştia 10 ani. Pentru asta am muncit eu 10 ani. Pentru argumentul ăsta.
Nu a fost o fază."

---------

Şi pur şi simplu ador cum a explicat el procesul de acceptare a mamei lui, cum l-a asemănat cu a doua lui naştere.

"De când sunt în tranziţie am realizat multe lucruri. Uneori îmi place să mă izolez. Şi când n-am unde, îmi pun o pernă în cap. Şi stau un pic aşa. Stăteam aseară şi am realizat că perioada de euforie de la începutul tranziţiei şi perioada de chimioterapie a maică-mii coincid. De fapt, la nivel metaforic, ea mi-a dat din nou viaţă. Pierzându-şi ea puterile, eu mi le câştigam, îmi creşteau muşchii, pierzându-şi ea părul, eu mi-l câştigam, creştea pe mine, ea se sleia, eu eram zeu.

Singura direcţie în care am mai avut putere să rămân realist şi consecvent a fost perioada de chimioterapie a maică-mii. Mă duceam cu săptămânile acasă, stăteam cu ea pe cât de mult posibil - cu toate că eram în euforia asta.


*
Când am început să ne liniştim, şi eu, şi mama, la fel, a coincis. Lent, ea a început să reînflorească şi eu am început să mă potolesc, să-mi găsesc traiectoria, să răsuflu şi să zic: Hai să pornim pe poteca asta. Ca-n poezia lui Robert Frost, The Road Not Taken. Asta cred că înseamnă să fii trans. Să alegi să mergi pe poteca cea mai puţin umblată."

MULTUMIM, Patrick, că ne arăţi ce înseamnă curajul adevărat! Şi că ne ajuţi să deschidem ochii! <3!




 Toate articolele despre Pieptiş


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Otilia Mantelers


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer