De la etică la moartea aseptică - Refugiul

Un bărbat matur îi oferă fetiţei de lângă el un tort splendid care "reface structura cristalelor". Ea spune că tortul emite sunete cântate parcă de nişte pitici care locuiesc pe un munte înzăpezit. El îi răspunde că doar copiii pot auzi asta. Ar fi bine să nu mai crească. În tot acest timp, fasciculele strălucitoare ale minunatei invenţii invadează sala, reflectându-se pe corpurile spectatorilor. Într-un spectacol care nu a fost conceput după o schemă interactivă, acesta e singurul moment în care privitorul este, la propriu, atins de ceea ce se întâmplă pe platoul de joc. Dar pe platoul de joc cine se descoperă privirii fascinate a spectatorului?

Doar o imagine. Un avatar. Pixeli în mişcare. Atât ar trebui să credem că sunt figurile care populează Refugiul, lumea virtuală creată cu succes de Sims. Atâta doar că fetiţa-avatar are tălpi atinse de praful scenei, un nas care simte mirosul de busuioc lămâios din grădină şi nişte mâini mici şi delicate, programate să suporte şi loviturile unui topor, şi atingerile aşa-zis paterne ale lui Papa. Aşa arată, în închipuirea acestuia, viaţa trăită "dincolo de consecinţe".

Din astfel de imagini se construieşte cel mai recent spectacol al regizorului Horia Suru, Refugiul, montat la Teatrul Odeon din Bucureşti după piesa The Nether al dramaturgei americane Jennifer Haley (traducerea Ionuţ Grama). Regizorul foloseşte pretextul expansiunii accelerate a virtualului pentru a deschide o serie de probleme etice vitale aici şi acum, intenţie excelent servită de jocul celor cinci actori din distribuţia lui Horia Suru. Trebuie spus că performanţa actorilor în acest context este cu atât mai importantă cu cât piesa construieşte nu atât personaje cu o evoluţie liniară, ci mai degrabă încarnări ale unor principii etice şi viziuni filosofice diferite.

Încă de la primele replici, tânăra detectivă Morris (Nicoleta Lefter) domină scena cu aerul său androgin conturat prin costumul negru avangardist şi tunsoarea scurtă. Ea materializează spiritul justiţiei cu orice preţ; Sims (Mugur Arvunescu), în outfit-ul său victorian şi cu privirea aproape întotdeauna ascunsă, propune concesii inadmisibile pentru Morris, justificându-le prin natura sa "înzestrată şi cu dorinţă, şi cu discernământ". În mod paradoxal, personajul care prin adăpostul său virtual-senzorial numit Refugiul bulversează cel mai mult graniţele dintre corpul-imagine şi corpul organic este şi cel care se foloseşte cel mai mult de pretextul naturii umane pentru a-şi justifica opera inumană. O tehnologie complicată, dar accesibilă oricui într-un viitor distopic în care internetul se numeşte Infer, şi o legislaţie relativ uşor de fentat în condiţiile în care aproape totul se întâmplă în "lumea de jos" îi creează lui Sims premisele necesare pentru a fi altceva decât un pedofil activ. Nu copiii reali cad pradă dorinţei bolnave de care, în mod admirabil, Sims este conştient, ci o serie de avataruri, însăilări de imagine şi sunet, dar totuşi cu o aparenţă carnală, care permit defularea fără consecinţe a maestrului acestei lumi obscure.

Polemica ireconciliabilă din centrul spectacolului se fundamentează pe două poziţii existenţiale radical diferite - una susţinută de Sims, care insistă că făpturile din Refugiu "nu sunt decât imagini, nu au consecinţe", şi poziţia platoniciană a lui Morris, care îi aminteşte că "imaginile, ideile creează realitatea". Nicoleta Lefter reuşeşte să exercite fascinaţie printr-un personaj aparent auster, pentru care umanitatea supremă înseamnă nu acceptarea slăbiciunilor, ci transcenderea lor în scopul binelui comunităţii. O comunitate care, de altfel, cere ea însăşi demararea anchetei. Perspectiva fiecăruia este mai mult sau mai puţin prelungită prin personajele care le aprobă şi le justifică teoria: Cedric Doyle (Cezar Antal), profesorul de ştiinţele naturii care îşi consumă o identitate paralelă în Refugiu, asimilează necritic viziunea "mentorului", în timp ce Thomas Woodnut (Ionuţ Grama), agentul sosit ca oaspete în Refugiu, este impulsionat de aceeaşi vigilenţă morală ca şi Morris.

Ionuţ Grama este, în rolul agentului Woodnut, cerebral şi echilibrat, rămânând însă mereu verosimil în traseul pe care îl parcurge pentru restabilirea ordinii. Mai consumat de dileme ontologice şi mai sensibil la paradoxuri decât Morris, Woodnut distinge, însă, mereu între torturile infernului personal şi torturile din Infer-ul lui Sims. Stăpân pe rol, Cezar Antal, în rolul profesorului aproape pensionat care îşi găseşte sensul final în avatarul său din Refugiu, nu stârneşte până la capăt nici mila, nici indignarea, părând, în spiritul textului lui Haley, suma contextelor nefericite care l-au subjugat până la ştergerea identităţii.


Mistificându-şi instinctele pedofile până în punctul în care le transformă în acţiuni inevitabile, Sims trădează cel mai bine faptul că răul pe care îl cultivă este o alegere conştientă şi nu un blestem atunci când e chestionat de tânăra profesionistă. Misogin, dependent de referinţe sexuale la aproape fiecare replică, Sims îi sugerează femeii că umanitatea lui, deşi defectă, este de preferat lipsei totale de experienţă erotică pe care o sesizează la ea. Într-un rol dificil, Mugur Arvunescu evită capcana apelului la emoţie pentru a relativiza gravitatea faptelor personajului său, lăsând mereu să transpară profilul unui individ înduioşat numai în faţa propriei condiţii.

În această schemă a personajelor umane sau trans-umane, statutul lui Iris, fermecătoarea fetiţă de nouă ani plăsmuită în Refugiu, este cel mai ambiguu şi tulburător. Tot ea este, însă, şi figura-cheie care validează sau anulează discursul celorlalţi prin simpla sa apariţie şi evoluţie. Iris este interpretată cu o maturitate excepţională de Sandra Ducuţă, în vârstă de numai 18 ani. (De altfel, distribuirea unei tinere, pînă de curînd elevă şi membră a trupei de teatru AS a Colegiului Naţional "Gh. Lazăr" din Bucureşti, în locul unui copil este o opţiune lăudabilă şi coerentă cu mesajul spectacolului). "Preferata lui Papa" se doreşte a fi dovada simulat-vie a faptului că Refugiul este singura soluţie netoxică pentru o societate în care există şi pedofili. Răsfăţată, dar şi obedientă, ataşată de ursul de pluş aproape cât ea şi deja o bună stăpânitoare a paşilor de vals, Iris nu poate fi complet ataşată nici condiţiei umane, nici celei de avatar. O doare "cât vrea ea să o doară", poate fi ucisă şi renăscută de mii de ori, dar în acelaşi timp e la fel de conştientă de formele care încep să se întrezărească senzual pe sub rochiţa roşie vaporoasă.

Victimă eternă a instinctelor lui Sims, Iris funcţionează ca jertfă ispăşitoare într-o epocă postumană. Papa, preot demonic al digitalului, îi varsă sângele în Refugiu oricând este nevoie, astfel încât sângele a mii de copii adevăraţi să fie cruţat în lumea fizică. Spre finalul spectacolului, o scenă bântuitoare se impregnează pe retina spectatorului. O serie de păpuşi concepute ca replică a fetiţei (scenografia Maria Miu) atârnă de tavan, sacrificate ritualic spre a aminti că, fără eradicarea răului perpetuat cu bună ştiinţă de criminalii virtuali, mii şi mii de oameni transplantaţi în corpuri de fetiţe vor cădea la nesfârşit între oglinzile sufocante ale Refugiului.
În discuţiile dintre Morris şi Sims, spectatorului pare să i se propună, într-adevăr, o temă de reflecţie care nu poate fi tranşată în mod definitiv. Morris - care nu permită să se întrevadă nimic din viaţa ei interioară - nu este ea inumană neacceptând nici măcar existenţa deviaţiei şi nicio urmă de compasiune pentru un păcătos care cel puţin îşi recunoaşte păcatul? Dar Sims, pe de altă parte, este el într-adevăr în acord măcar cu toate legile din mediul online, aşa cum pretinde?

Dilema este, însă, dezamorsată pentru spectator prin însuşi faptul participării la convenţia teatrală. Întâlnirea cu ceea ce se vede şi se percepe senzorial în şi prin scenă dă singură un răspuns la o mare parte dintre întrebările vehiculate de Morris în dialogurile dintre ea şi Sims sau Doyle. Ce legitimitate mai suportă discursul aparent uman şi emoţionat al lui Sims, pentru care în viaţa reală nici măcar castrarea chimică nu dă roade, atunci când, în scenele petrecute în Refugiu, vedem nu o privire îngrijorată, ci doar ochii devoratori ai unui bătrân pervers? Ce este inofensiv într-un corp feminin infantil care poate dispărea oricând, dar care rămâne mereu în acelaşi loc pentru a fi strivit simbolic de mâinile care oferă simultan bomboane şi abjecţie? Cât de mult poţi forţa mintea să înţeleagă dincolo de ceea ce receptează ochiul şi dincolo de impulsul corporal nemediat pe care îl resimţi ca spectator în faţa unui abuz fizic şi psihologic?

În acelaşi timp, faptul că Refugiul funcţionează nu doar ca un discurs etic pe marginea limitelor şi pericolelor virtualului, ci şi ca punere în oglindă a mecanismelor teatrale deschide alte interogaţii de natură etică în privinţa raportării noastre la teatru. Reluând logica detectivei Morris, putem la fel de bine să ne întrebăm în ce măsură instrumentalizăm teatrul, creându-l şi consumându-l, pentru a ne permite ceea ce în viaţa reală nu ne permitem, reducându-l astfel la un refugiu escapist şi idilic "dincolo de consecinţe"? Şi - întrebare fundamentală - cât ne putem permite să dăm verdicte privind lumile virtuale - fie ele create prin artă sau prin internet - atâta timp cât însuşi conceptul de realitate este, ştiinţific vorbind, încă deschis dezbaterilor?

Dacă mai multe întrebări doar se deschid prin acest spectacol - atât cât să încurajeze reflecţia asupra statutului de consumator nu întotdeauna critic de lumi virtuale - altele îşi găsesc în mod admirabil un răspuns definitiv atunci când este vorba de principii etice universale, nesupuse negocierii. Cert este că, în noul său spectacol, Horia Suru porneşte de la textul lui Jennifer Haley pentru a livra o punere în scenă care demonstrează câtă forţă poate avea teatrul atunci când oferă o conştiinţă atât de gravă a spiritului secolului. Fără a se defini drept teatru politic, Refugiul are potenţialul unui spectacol realmente efectiv în polis, articulând graţios, de ce nu, şi un posibil preludiu al formei pe care o vor cunoaşte ritualurile comunitare într-un univers postuman.