A dat frigul. S-a deschis sezonul la baia în cadă, dar şi la citit în pat, cu pătura şi motanul pe picioare. Cafeaua, ţigările, seminţele sînt la îndemînă. Dar cînd e cald şi bine, iar Raymond Chandler te invită să faci pauze ca să-i savurezi frazele, te trezeşti cu ochii pe pereţi, gîndindu-te şi imaginîndu-ţi altceva. Chestii. Cică visatul cu ochii deschişi e chiar indicat.
Psihoterapeutul Robert Desoille a dezvoltat în 1923 o metodă, le rêve eveille libre. Pacientul era pus o dată sau de două ori pe săptămînă pe canapea şi invitat să se relaxeze şi să-şi dea frîu liber imaginaţiei. Adică, să vadă pe ecranul lui interior imagini. Apoi să vorbească despre ele. Terapeutul îl ajuta cu întrebări, vînînd simbolurile. Metoda e drăguţă, pentru că operează cu imagini. Ea îl ajută pe pacient nu numai să sublimeze nişte conflicte inconştiente, dar şi să-şi dezvolte cîmpul conştiinţei. Cu filmele se întîmplă uneori lucruri asemănătoare, pentru că unele sînt aşa făcute, încît ai impresia că, de pildă, îţi destupă urechile şi că pe urmă auzi zgomotele mult mai bine. Cea mai "dramatică" experienţă de acest gen am păţit-o la un film elveţian, Step across the border / Paşi peste graniţă (1990), realizat de Nicolas Humbert şi Werner Penzel şi prezentat anii trecuţi la o ediţie a Festivalului filmului elveţian.
Filmul e un documentar de 90 de minute despre muzicianul englez Fred Frith, realizat în alb-negru (şi în care apare la un moment dat şi Jonas Mekas). Muzicianul e urmărit în turnee, dar mai ales în viaţa de zi cu zi. Improvizează, povesteşte camerei cum ar povesti unui prieten, la bar. Ideea filmului cam asta e: viaţa acestui om e impregnată de muzică. Nu e linie de demarcaţie între scenă şi existenţa obişnuită. Dar realizatorii au găsit formula potrivită (cred că o aveau mai degrabă în sînge) ca, prin ce filmează şi, mai ales, prin cum montează, să facă în aşa fel încît această lume a lui Fred Frith să te absoarbă, dar în acelaşi timp să-ţi desfacă nişte blocaje, voila.
Metoda de a visa a lui Desoille e, cred, undeva pe aproape. Şi în cazul ei e nevoie de o a doua persoană care să asculte cuvintele pacientului despre ceea ce vede. În cazul filmului însă, spectatorul e cel care îşi asumă imaginile, muzica, textul şi recreează melanjul lor. Filmul e diferit de la un spectator la altul, dar asupra fiecăruia acţionează cu un fel de vrajă.
Cînd am ieşit de la cinema, ţin minte că ploua ca-n film şi mi s-a părut că auzeam din staţia de troleibuz cele mai discrete zgomote de vizavi. Parcă eram drogată. Pe urmă am ajuns acasă şi am dat drumul la televizor şi aveam impresia că, dacă mă concentrez, pot să-mi dau seama ce se petrece în culisele talkshow-ului. (M-am bucurat apoi cînd am văzut că nu eram singura cu asemenea idei, şi Andrei Gorzo scrisese ceva asemănător.) Parcă eram în stare de orice. Mintea mea se desfăcuse şi se lărgise în aşa fel încît putea ajunge la cele mai îndepărtate lucruri. Era în stare de asociaţii rapide. Era agilă, eficientă, sigură. Nu mai avea prejudecăţi. Era(m) liberă.
După ce ai văzut un horror poţi să provoci zgomote în casă
Dar visul cu ochii deschişi provocat de film nu s-a oprit aici. A continuat insinuîndu-se în viaţa cotidiană. A doua zi m-am dus din nou la cinematograf, era alt film acum, şi fumam în faţă, aşteptînd să se facă ora. Şi la un moment dat apare un tip care semăna leit cu Fred Frith. Jur. Am crezut o secundă că e el. Am pus coincidenţa (dacă a fost una) pe seama impresiei lăsate de film, impresie care cumva, habar n-am cum, a provocat nişte schimbări în traseu, astfel încît această persoană să apară atunci în acel loc. Aşa cum se zice că, temîndu-te de fantome, poţi singur, după ce ai văzut un film horror şi adormi greu, să provoci involuntar zgomote în casă. Întîmplările astea mi-au plăcut, deoarece mi-au dat pentru scurte momente senzaţia sănătoasă că lumea e o mare plasă şi că unele lucruri se propagă şi comunică.
P.S. Văd acum că pe albumul, avînd acelaşi titlu, pe care Fred Frith l-a scos după ce a ieşit filmul, se află o piesă care se numeşte Romanisches Café. Pam, pam.