Piesa lui Ionesco nu este din categoria acelora deschise la multiple interpretări regizorale, cadrele teatrului absurdului fiind riguroase, normativiste chiar, conducând viziunile scenice, înțelese ca operațiuni de hermeneutică estetică, pe un culoar cu permeabilitate de măsură prestabilită. Într-o notă personală, căci e un artist curajos, Radu-Alexandru Nica forțează resursele textului și evidențiază o linie de fundal din Cântăreața cheală, pe care vertebrează mizanscena. Aduce în prim-plan, la egalitate de interes cu absurdul de limbaj, un coté erotic, o dimensiune presupusă ca existentă în secvențele cu Pompierul venit, în acest caz, să stingă sau măcar să tempereze incendiile interioare ale personajelor. Spun presupusă, pentru că, recitind fragmentele respective, nu am identificat indicii în privința aceasta, fie ele explicit verbale sau de sens. Anumite asocieri pot trimite cu gândul către o simbolistică sexuală (furtunul, capătul lui, virilitatea asociată unei uniforme, focul în înțelesul lui mai larg de ardere trupească etc.), dar acestea sunt interpretări pe muchia literei ionesciene. Și nu-s nici în spiritul ei. Radu-Alexandru Nica extinde ideea de foc la combustia biologică / hormonală în special asupra cuplului Martin, adăugându-le celor doi câteva partide mimate de sex în sufrageria / dormitor / grădină a perechii Smith. Vrând, îmi imaginez, să parodieze "pudoarea britanică"!
Anti-piesa începe la TNI pe intrarea spectatorilor, veniți în vizită, nu?, cu Mary în scenă, folosindu-și propriul corp, transformat prin costum și coregrafie într-un mop uman, lustruind "podelele" lucioase, pe bătăile muzicalizate de Vlaicu Golcea (coloana sonoră) ale pendulei. Veselă, într-o abordare realistă, Mary zice o parte a didascaliilor din intro, descriind locul în care se petrece... acțiunea. Cuplul Smith e culcat în acest spațiu voit ambiguu ca destinație, pare un living, dar pardoseala e un fel de plapumă cu denivelări, însă poate fi la fel de bine și un patio, căci de jur împrejur zărim smocuri de iarbă / vegetație, iar scaunul și băncuța par mai degrabă de exterior, plus o măsuță realizată dintr-un blat transparent așezat pe spinarea unui rinocer roșu. Un mic bestiar (roșu) e la vedere, trofee de vânătoare (colonială?), un cap de antilopă și unul de elefant, a cărui trompă devine, oportun, dar previzibil, furtun de pompieri. Când toți spectatorii sunt la locurile lor, Doamna Smith se ridică în șezut, nu mai cârpește ciorapi, cine mai face astăzi așa ceva?, își zice replicile, consortul ei doarme, în orice caz, stă întins, fără reacție. Se animă doar când are replică, iar ziarul, din care la Ionesco citește impasibil la solilocvia soaței - stereotip britanic - îl scoate din buzunar și-l afișează ceva mai târziu, când iese din perimetrul descris. British mai sunt ploaia, umbrelele, atitudinea prețioasă a personajelor, cutia poștală, pălărioara Doamnei Martin, jocul de alb / negru, linii și caroiaje din costume. Costumul Pompierului e roșu, culoarea fiind abundentă ca prezență, în cheia de lectură regizorală.
Urmărind spectacolul, am avut senzația că Radu-Alexandru Nica nu s-a simțit în largul său în textul ionescian, căutând să-l abordeze cu o originalitate silită, pornind de la o premiză regizorală vădit căutată. Secvența de interactivitate cu publicul (Mary ia un spectator din primul rând și îl așază în camera soților Smith, iar ea și Pompierul încing o scenă de amor pe scaunul din sală) e facilă, e déjà foarte vu. Momentul de lascivitate continuă cu aceeași Mary jucându-se languros cu unealta, pardon, furtunul Pompierului, emanând fum din costum când rostește poemul Focul.
Cunoscând stilul lui Adrian Damian, definit de decoruri dinamice și obiecte scenice animate, mă întrebam când vor începe ele să... lucreze. Conceptul decorului concretizează plastic alchimia contrariilor caracteristică teatrului deriziunii. Ușile batante - trei perechi de uși, diferite ca înălțime și poziție (una e cu capul în jos, doar ne aflăm în plin absurd), dau ocazia unui joc ingenios de mișcare a personajelor. Cele culisante, transparente, din spate, sunt, însă, insuficient folosite ca potențial de dinamică. Amuzant, furtunul pentru stingerea incendiilor sare singur din nișa unde era depozitat, iar hidrantul țopăie puțin în jur.
Actorii se încarcă greu, par că nu cred deplin în ceea ce fac, că se tem de ceea ce au de făcut. Secvențele nu se leagă și abia spre partea a doua ating turația cuvenită, Emil Coșeru, Tatiana Ionesi (soții Smith), Petronela Grigorescu, Horia Veriveș (soții Martin) spunând ca la carte seria de absurdități a limbajului din încheiere. Dumitru Năstrușnicu are un excelent control al corporalității, probat și cu alte ocazii, poate prea probat în exact același fel, și e impecabil în livrarea textului, calități care, de altfel, i-au și adus aplauze la scenă deschisă. Curba interpretativă culminează cu finalul, când șuvoiul de vorbe și non-sensuri curge admirabil înspre public.
Cântăreața cheală are o premisă regizorală discutabilă și sinuozități de intensitate ce îi afectează fluiditatea. Cunoscând creațiile lui Radu-Alexandru Nica, inteligența lui regizorală, știința de-a lucra cu actorii, nu pot să nu mă întreb cum de nu i-a reușit și la Iași? E o întrebare care-a tot revenit în discuție în ultimele 7-8 sezoane, validă și pentru alți, mai mulți, mari regizori care au trecut pe la TNI și pentru proiectele lor.