Elektra / Electra de azi

Cum ar arăta Elektra și povestea ei tragică în lumea de azi? E întrebarea pe care Bocsardi Laszlo și-a adresat-o când a conceput proiectul spectacolului lucrat la Teatrul German de Stat Timișoara. Utilizând scrierile lui Euripide, Electra, și Eschil, fragmente din Agamemnon, regizorul a colaborat la partea de dramaturgie cu Benedek Zsolt, iar, împreună, au modelat un text de scenă care a concentrat atenția asupra celor doi frați, Elektra și Oreste, și a misiunii lor prescrise de destin. Sunt conservate în text motive fundamentale ale tragediografiei străvechi, precum conflictul dintre dorință și obligație, forța implacabilă a sorții, iar personajele nu-și găsesc liniștea decât punând în practică voința destinului. Istoria dramatică e cunoscută, a și inspirat psihanaliștii în identificarea unui complex pe care l-au botezat cu numele Elektrei. Pe scurt: Regele Micenei, Agamemnon, l-a ucis pe primul soț al Clitemnestrei, apoi s-a căsătorit cu aceasta. Au avut patru copii, pe Elektra, Oreste, Crysothemis și Ifigenia. La un moment dat, pentru a domoli furia Artemisei, zeița vânătorii, Agamemnon decide să o sacrifice pe Ifigenia. La întoarcerea din războiul împotriva Troiei, pentru a răzbuna pierderea fiicei, Clitemnestra și Egist, iubitul ei, îl ucid, la rândul lor, pe Agamemnon. Lanțul de blesteme și omoruri continuă, căci el trebuie înfăptuit, iar Elektra, ajutată de Oreste, îi va ucide pe asasinii propriului tată (adică și pe mama lor).

Elektra lui Bocsardi e compulsivă, obsesiv-maniacală, manipulatoare. Ceea ce la vechii greci era moira, la Elektra, tânăra hipsteriță de azi, devine manie concretizată în seria de crime vindicative. În scenă, o descoperim lipind repetitiv bucăți de scotch pe un perete roșu, cu spatele la public, îmbrăcată modern, cu pantaloni negri și un hanorac auriu, cu cap de mort pe spate. După ce Moșneagul (Konstantik Keidel) își susține prologul. Moșneagul e un personaj complex, ambiguu, o combinație de umanitate și zeitate, de masculin și feminin, cu o statură impozantă (poartă coturni), cu torsul gol, dat cu grimă, la fel fața și părul, venind dintr-o altă dimensiune și dintr-un alt timp istoric, un mesager al vremurilor ancestrale. El intermediază legăturile dintre personaje și se asigură că limita spre care tind și se poziționează va duce la înfăptuirea răzbunării.

Decorul lui Bartha Jozsef reconstruiește întregul spațiu într-o amenajare spațială interesantă ca arhitectură scenică și amorsând o întreagă semantică: parterul gri metalizat e capătul deschis al unui tunel; plafonul e prevăzut cu neoane, iar pe podea sunt șine pe care e adusă masa mortuară; etajul e camera Elektrei, în întregime roșie. Spațiul, relativ mic, e folosit inteligent și dinamic, pe toate compartimentările și dimensiunile lui. Recuzita are și ea putere de simbolizare: dintr-o găleată din metal, Moșneagul scoate plasa sângerie cu care-i va acoperi ulterior pe Clitemnestra (Ida Jarcsek-Gaza) și Egist (Radu Vulpe), după ce vor fi uciși. Nylon, sticlă, aluminiu, lumină spectrală recreează o atmosferă ireală, în care personaje costumate contemporan reînvie o poveste arhaică despre familii și războaie. Sonoritățile combină muzică serială, ciripit, acorduri clasice susținute de instrumente cu coarde.

Povestea Elektrei e străveche, costumele și atitudinile sunt de azi. Limbajul e al tragediei lui Eschil, forma spectacolului e contemporană. Exercițiul estetic al lui Bocsardi nu face pionierat, e un demers artistic care reconfirmă infinitul potențial interpretativ al tragediilor antice. "Cred în bogăția teatrului, în orice tip de teatru ca formă, dar intens în planul conținutului. Un teatru care să fie foarte adevărat, să aibă impact personal. În bogăția de forme actuale, e valabil orice tip de teatru dacă e de impact personal cu cei care l-au făcut", îmi spunea Bocsardi Laszlo într-un interviu cu ceva timp în urmă. Formele noi, noile estetici, teatrul care se bazează pe atenție, care dezavuează graba, viteza delimitează zona de preocupare creativă a regizorului. Aceleași lucruri le-am simțit și în Elektra. Elektra e feroce, e stăpânită de pulsiuni din vecinătatea patologicului. Aproape maladiv, zeii de odinioară se transformă în demoni interiori, iar conduitele lăuntrice sunt mai puternice decât rațiunea or voința. Relația Elektrei (Isa Berger) cu Oreste (Harald Weisz) e dinamică și complicată. Îmbrăcați exact la fel, cei doi devin un duet de forță, sintetizând principiile care orânduiesc dintotdeauna lumea - masculinul și femininul, energia și complementaritatea acestora. "Tragedia este ireparabilă", zice George Steiner. Personajele nu au libertatea de a alege, unica variantă e împlinirea a ceea ce le-a fost predestinat. Finalul, deși crud și implacabil, înseamnă și o aparent stranie eliberare de povara covârșitoare a ceva ce vine de dincolo de rațional, dintr-un străfund al inconștientului.

Nu e prima dată când remarc calitatea deosebită a tipăriturilor realizate pentru fiecare eveniment de secretariatul literar al TGST. În foarte multe teatre, compartimentul acesta atât de important, care este secretariatul literar, abia dacă mai există, fiind tratat ca un segment responsabil de toate lucrurile pe care ceilalți angajați din instituție le consideră insignifiante. La TGST, lucrurile stau și în acest sector așa cum trebuie. Pentru Elektra, caietul program nu e o simplă broșură în care e scrisă distribuția și sunt compilate citate din teoria de specialitate. Caietul program e o extensie a creației scenice, din el spectatorul află nu doar cine a contribuit la producție, ci și informații prețioase privind receptarea ei. Are, adică, așa cum e firesc, și o dimensiune pedagogică, în sensul cel mai generos al termenului. E și reușit din punct de vedere plastic și tipografic, dar și foarte util, e un instrument necesar în înțelegerea adecvată a spectacolului.

Și nu pot încheia cronica fără să subliniez, încă o dată, stilul și ținuta profund europene ale Teatrului German de Stat din Timișoara. Care se datorează nu plasării geografice, ci minunatei echipe care trudește artistic acolo.