Ideea spectacolului a pornit de la cartea Anei Dragu, Mâini cuminți:copilul meu autist (Editura Polirom, 2015), despre care Nicoleta Lefter spune că "m-a impresionat profund. Am început să mă documentez mai serios despre ce înseamnă autism-persoane cu autism (respectiv copii cu autism) și m-am hotărât să fac un spectacol prin care să redau lumea interioară extrem de bogată și extra sensibilă a unui copil cu autism. Sunt copii cu autism care frizează genialiatea. Dacă nu este explorată zona lui de interes, copilul acela poate părea din exterior un copil strâmb, defect, în afara societății."
Personal, cunosc câțiva copii autiști, pe mamele lor, știu cu câtă sfâșiere primesc părinții vestea și câte eforturi fac apoi pentru ca puii lor să recupereze cât de mult se poate și să-și găsească locul într-o lume cu totul altfel decât sunt ei. Cu termenul autism m-am întâlnit cu mai mulți ani în urmă, când, din curiozitate, frecventam un curs de psihopatologie. De-acolo am aflat că, în esență, el desemnează persoane complet închise în sine, care nu răspund la stimuli exteriori, nu au reacții sociale, care au probleme de vorbire și motricitate. Ulterior, am aflat că există o mare varietate de forme și că, de fapt, fiecare individ diagnosticat cu autism e o individualitate și din punct de vedere medical și ca program de recuperare. Vă spuneam de mamele de autiști, pe care le admir pentru puterea extraordinară de a se lupta cu boala copiilor lor, cu mentalitățile, cu autoritățile și lipsa de reglementare din România, cu nepăsarea. Nicoleta Lefter relata, la discuțiile de după repetiția generală cu Refracție, la care am participat, că un regizor cu care lucrase odată i-a spus la repetiții că e autistă. Folosise termenul în sensul lui larg, nu medical, și ea, neștiind ce înseamnă, s-a informat. A descoperit o lume complet diferită de a noastră, a majorității, fascinantă prin felul în care natura, cocteilul genetic i-a programat pe acești copii să fie altfel, să procese particularizat informația senzorială. Hărăzindu-i, pe unii, cu minți sclipitoare, pe alții, cu auz absolut ori cu talent neobișnuit la desen, pe alții, complet imposibil să se acomodeze. Făcându-ne pe noi, cei "standard", să înțelegem că a fi special tocmai de aici vine.
Refracție. O perspectivă asupra autismului documentează cazuri reale de copii și adolescenți autiști: Cezar (15 ani), pasionat de jocurile video, zodii, tarot, cărți de joc și desene animate. Cezar se exprimă prin desen, având deja lucrări în două expoziții. Mai sunt Matei, Cleo și Sașa, băiatul Anei Dragu, fiecare unici în felul lor. Refracție e un spectacol-performance, la granița dintre arte, al cărui scop este să prezinte, prin cazuri concrete, lumea interioară a acestor copii. Recurgând la actorie, componente audio-video documentare, proiecții, imagini, Refracție reconstruiește, din episoade, universul autist prin exemplificări filtrate estetic. Publicul stă de jur împrejurul unui pătrat alb în ale cărui colțuri se află Nicoleta Lefter, un puști scufundat într-un smartphone, un psiholog. Din sistemul de amplificare curg cuvintele structurate în fraze cu topică și conținut neobișnuite, uneori nostime, cu o logică aparte, care le aparțin subiecților. Actrița joacă în acest cadru, cu o aparentă fragilitate, dar puternic empatic, într-un dialog artistic cu proiecțiile video, lumina și muzica lui George D. Stănciulescu (LeVant), asociind eclectic vorbe, sonorități, imagini video. Muzica fragmentată, serială, repetitivă ne sugerează cum percep și cum se simt ei, "precum un extraterestru eșuat fără un manual de orientare...", cum scrie Jim Sinclair, și el autist.
La intrare, participanții am primit un mini-chestionar cu întrebări legate de spaimele cu care ne confruntăm: când ți-a fost frică ultima oară? cum încerci să îți controlezi teama? ce anume te înfricoșează? Împreună cu discuțiile post-spectacol, purtate cu realizatorii, chestionarul face parte din dimensiunea participativă a proiectului, al cărui scop este să le arate celorlați ce înseamnă autismul oferind perspectiva din interiorul percepțiilor lor. Autismul e o realitate, statisticile zic, tot mai extinsă, una dintre multele realități pentru care societatea românească nu era și nu este încă suficient pregătită. Inițiative precum Refracție..., fac pași semnificativi în această direcție.
