Revenind la Sabine Harbeke, teatralitatea ei e preocupată de viața de zi cu zi, în piese fragmentare, cu momente ce par a nu avea alte legături decât unele de background. Povestioarele imaginate sunt înlănțuite de câte un personaj, în subsidiar de tema generală sau subtemele dezvoltate lacunar, fără prea multe detalii. Și acum e o serie de flash-uri, de situații extrase din cotidian, extrem de simple, care evoluează puțin, aproape deloc. Cu unul, doi eroi depersonalizați, numiți simplu El, Ea, Unul, Celălalt; doar unele personaje poartă nume obișnuite (Maria). Impersonalitatea e deliberată, se asortează cu aseptizarea afectivă a universului uman din lucrarea Sabinei Harbeke.
De multe ori, după ce văd un spectacol, apropiații mă întreabă despre ce-a fost vorba? În teatralitatea de tip modern nu mai e vorba despre ceva anume, ci despre mai multe, despre tot, narativitatea în sensul ei clasic e secundară, acțiunile dramatice sunt minimaliste. Și apoi e, ca principiu de compoziție, o succesiune de cinci mini-scene, cu planuri narative care se suprapun, construite de unul, două personaje, doar în ultima secvență, mai multe - masculine și feminine -, la Olivia Grecea, toate de până atunci. În primul cadru, apare o femeie, cu o solilocvie ca un poem în proză. Episoadele acestea înrudite tematic sunt scrise cu parcimonie de vorbe, fără prea multe semne de punctuație, cu elipse voite, cu replici telegrafiate, scurte. Tema de fond e vinovăția în diferitele ei chipuri, specifice societății occidentale: controversele, noncomunicarea, neînțelegerile, însingurarea, violența. Cu un halou de absurd light, piesa și spectacolul suspendă răspunsurile, lăsând doar întrebările. Se vorbește concis, economicos despre dragoste, familie, prieteni, în general despre relații interumane, fără emoție, la rece. Oamenii din Și apoi sunt goliți de afecte, de sensibilitate - unul, năpăstuit de soartă, scrie poezie la comandă, pentru bani, în sistem delivery -, îngrijorările și temerile lor sunt atenuate printr-un filtru amortizor. Din care simți cum picură cinism și un ton acid, în această lume imaginară simplă, cu oameni banali. În ciuda largii sale diversități, teatrul elvețian e preponderent orientat estetic spre viața publică, critică socială și implicare. Cuplată la realitatea cotidiană e și piesa lui Harbeke, un eveniment colectiv al comunității urbane.
Preocupată de practicile colective, Olivia Grecea le-a exersat și în pregătirea spectacolului. A introdus un nou personaj, cu rol de intro, de liant și de epilog, atribuindu-i câteva intervenții monologate scrise în timpul repetițiilor. Muzica s-a născut la fel, dintr-un motiv sugerat de regizoare și dezvoltat componistic de actorul Cosmin Panaite, care o susține live, la chitară electrică. Tot colaborativ a fost și momentul din încheiere, de improvizație coregrafică, îmi închipui cu intenția de a sintetiza în corporalitate semnificațiile textului. Destul de sărac imaginativ, n-a fost foarte generos ca semantică.
Configurarea spațiului teatral include interpreți și spectatori într-un perimetru comun, un patrulater pe ale cărui laturi sunt dispuși spectatorii. Din loc în loc, câte un scaun vechi, din lemn, altfel decât acelea cu catifea pe care stă publicul, este ocupat de cei șapte interpreți. Când le vine rândul, se ridică, își joacă scena, se reașază. Fără decor, lumina favorizează obscurul, cu câteva lămpi simple ce se aprind succesiv, câte una pentru fiecare interpret, evidențiindu-i plonjat, decupând personaje și propriul spațiu ludic. În distribuție apar Andreea Boboc, Diana Chirilă, Sorin Cimbru, Ionuț Cornilă, Radu Homiceanu, Cosmin Panaite, Oana Sandu. Pe partituri de mică întindere, interpretarea lor ar fi reclamat mai mult brechtianism, mai evidentă distanțare, registru impus de spiritul lucrării lui Sabine Harbeke. Îndemânarea Oliviei Grecea de a lucra cu actorii nu i-a adus pe toți în acest punct.
Nici textul și nici spectacolul nu au un final în înțelesul tradițional al unei încheieri. Se sfârșesc pur și simplu, actorii oprindu-se din joc. Ceea ce fac și eu acum.