Port.ro / iulie 2016
Legend of Tarzan, The
Edgar Rice Burroughs scria în 1912 un roman despre un om sălbatic deosebit, iar de atunci, publicul şi-a lăsat imaginaţia să zboare. Nu a trecut mult şi cinematograful inventat de doar câţiva ani a simţit forţa de atracţie a poveştii, aşa că în 1918 deja se produce o primă versiune mută dintr-o serie lungă de versiuni până în zilele noastre.
 
Desigur, cea mai celebră adaptare rămâne cea sonoră din 1932 şi nu pentru că Johnny Weissmuller era timişorean de-al nostru şi excepţional campion de înot. Ci, pentru că actorul reuşeşte să placă atât şi să convingă spectatorii de forţa eroului său în chiloţi, cu un strigăt unic, inimitabil (eh, încearcă toţi să îl copieze de atunci, dar fără folos), încât a mai jucat în alte 11 filme despre aventurile omului crescut de maimuţe.
 
Este bine de ştiut că există şi benzi desenate - cum are şi Rahan - şi că s-au realizat câteva filme de aventuri, drame, reuşite, cum e cazul celui din 1984 cu Christopher Lambert, în Greystoke: The Legend of Tarzan şi animaţiei Disney din 1999, Tarzan, cu cântece şi scene foarte emoţionante. Şi chiar o comedie / parodie care rezistă la revizionări, George, trăsnitul junglei.
 
Filmul de acum, mult mai ambiţios, mai dens şi mai puţin static, desface cât poate evantaiul posibilităţilor şi inovaţiilor pe un model atât de vechi. În primul rând că îl pune pe erou să refacă invers drumul, din civilizaţia în care este deja întors la începutul filmului către jungla multiubită. Un Tarzan frumuşel, sexy şi îmbrăcat. În celelalte versiuni se îndrăgostea de Jane şi părăsea sălbăticia pentru ea sau forţat de alte diverse motive.
 
Povestea din trecut, a creşterii lui la cel care este azi, are loc de data aceasta printr-o serie de flashback-uri, ca să înţeleagă toată lumea de la început, clar, cine este acest lord cu mâini ciudate şi care este drama lui. Ceea ce era înainte povestea principală apare acum în mici sclipiri de amintiri.
 
Desigur, toate încercările şi luptele, dramatice şi filmate îngrijit, în ralenti şi în 3D, pentru un plus de emoţie.
 
Aşa cum în filmele vechi exista un ticălos, o brută de vânător care-şi dorea prada pentru el, de data aceasta este pus în noul film un personaj negativ cu egală partitură ca întindere, apariţii în film, în poveste cu a eroului principal. Acest Leon Rom este însă ceva mai abject decât un alb cu o puşcă pe umăr care omoară de plăcere. I se dă voie actorului Christopher Waltz să-şi etaleze cu sarcasmul cu care îi place să-şi împodobească toate rolurile, în mod special cele negative, să se desfăşoare cu tipul lui de umor care-l face şi mai feroce, mai convingător de brutalitatea personajului său. Şi asta, umorul adică, este şi el o noutate, neaşteptat într-o poveste atât de abruptă.
 
După ce Disney ne-a făcut bucuria cu o nouă Jungle Book în care animalele, digitalizate, să fie mari şi teribile, deosebit de expresive, filmul de faţă aduce şi el gorile, mangani, struţi, elefanţi, bivoli şi crocodili - toate cu texturile şi figurile lor îndelung muncite de creatorii de efecte. Însă marea noutate absolută la filmul de faţă este vârsta. Animalele acestea realizate pe calculator nu mai sunt perfecte, tinere, de cartoline pentru copii, nu le mai admiri blana sau ochii expresivi, aproape umani. Toate sunt aici rănite, bătrâne, cu cicatricile din lupte, hărtănite de legea junglei a supravieţuirii. Iar găselniţa asta aduce, da, un fior dramatic în plus.
 
Filmul lui David Yates - regizorul ultimelor 4 Harry Potter atât de întunecate - vrea să fie mai mult decât o poveste liniară despre rezistenţă. Mult mai interesat de rama din jur a unui continent negru nedreptăţit, el reuşeşte - în ciuda clişeelor şi a unui scenariu simplist - cu un film de aventuri de serie B să creeze un strigăt pentru libertate, un protest împotriva sclaviei, o dreptate foarte politically correct făcută peste timp afro-americanilor. Niciun alt film din serie nu s-a interesat să explice sau să arate mai mult despre culoarea locală a "sălbaticilor" din tufişuri. Tocmai de aceea muzica, cu cântecele ei, costumele, cu detaliile şi culorile, tradiţiile care sunt prinse în poveste sunt un lobby bun, reuşit. Se poartă în ultimul timp genul acesta de revendicare a trecutului, în care a existat rezistenţă, mai ales după 12 ani de sclavie. Ba, chiar, conform scenariului de acum, sclavia a fost stopată graţie luptelor triburilor din interior cu lupta lor de independenţă şi, ca să facem o glumiţă cum face şi filmul, poate că preşedintele George Washington însuşi a fost de culoare.
 
Cu ce rămânem, totuşi, dintr-un astfel de film? Cu protagoniştii, desigur, actori cu carismă care-şi donează talentul, chipul şi trupul, fiecare după partitura lui. Jane Porter, soţia (americană) a lordului englez Tarzan este interpretată de margot Robbie, toată numai ochi aici, o Jane de neuitat din lunga galerie de chipuri cu acest personaj. Suedezul Alexander Skarsgard, fiul actorului Stellan Skarsgard, cu alura şi înălţimea lui, cu chipul ciudat, nu ne miră că e ales pentru un asemenea rol în care eroul să defileze la bustul gol tot filmul. Mai ales după serialul True Blood. El e credibil şi cu carismă şi în costum şi cizme până la genunchi, şi alergând prin copaci şi în luptele cu maimuţe sau oameni (cu o săritură cu elan, în ralenti, cum tot vedem de la Achile din Troia sau Conan încoace). De Waltz am spus că practic fură filmul de sub nasul blândului erou. Ca şi Samuel L. Jackson, vorbăreţ, cu umor, în rol fizic, cum tot are parte actorul în ultimii ani, de la Spirit încoace. Ruşinea de la Snakes on a Plane a rămas demult în urmă.
 
Filmul acesta despre lăcomie şi un Beast Master care aduce pacea, într-o înfruntare pe râu foarte bine montată, este o poveste care ştie să vorbească oricui cum e posibilă dragostea şi prietenia interspecii, interrasială. Cu câteva preluări de la filmul Disney, mai ales în relaţia cu mama-maimuţă, plus un cadru fugar care dă fiori şi de gândit cu vagoanele pline cu colţi de fildeş, cu blănuri şi sclavi care depopulează, distrug o ţară, filmul acesta ecologist aduce o morală foarte la zi. Viaţa e mai bună să fie simplă, în natură, iar paradisurile nu trebuie dezvăluite, deranjate. Vom vedeam (dacă) ce va mai urma.
 

Regia: David Yates Cu: Alexander Skarsgard, Margot Robbie, Christoph Waltz, Samuel L. Jackson, Casper Crump, John Hurt, Djimon Hounsou

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus