Trăim datorită mass-mediei şi tehnologiei într-un sat universal, însă, la o adică, ştim prea puţine despre unele zone ale lumii. Din Iran ajung spre noi, când şi când, câte un film de la vreun festival, vreun Abbas Kiarostami cu Gustul cireşei sale (Ta'm e guilass) sau vreo minunăţie de la Marjane Satrapi, un grafic Persepolis sau splendidul Poulet aux prunes / Iubire persană.
Filmul de acum este unul de debut scenaristic ş regizoral, iar Kheiron este şi actorul principal. Chipul său expresiv şi frumos aduce poveştii o tandreţe în plus. Pentru că aceasta este povestea familiei sale, o călătorie din Iran-ul natal către libertate, fără să se mai întoarcă vreodată. Iar pozele de la final, cu personajele reale sunt cu atât mai impresionante, procedeul şi omagiul perfecte. Un demers de aplaudat.
Ca şi Satrapi, şi artistul de faţă preferă să-şi nareze pas cu pas amintirile. Vocea lui din off comentează cotiturile acţiunii. Şi, la fel ca cineasta pomenită, îşi pigmentează generos povestea cu umor. Reuşit, reţinut, tandru, contrapunctul necesar ca să nu plângi uneori, cel care alternează scenele dramatice şi ajută povestea cu naturaleţe, cu simplitate, să meargă mai departe.
Şi, deseori, la fel ca umorul, muzica tradiţională - minunată, veselă, senină sau elegiacă - însoţeşte scenele cele mai dure - de bătăi şi torturi, de frică de poliţie şi razii - contrapunct liric imaginilor.
Filmul te ia pe nepregătite. Te aştepţi să fie de propagandă, mai apăsat, mai exagerat. Dar nici prezentarea orăşelului (aproape idilică), nici bătăile din închisoare din regimul Şahului - regizorul chiar îşi permite glumiţe legate şi de acesta (bună filmare şi montare, fără să arate atrocităţi, detaliile aici mult mai impresionante) - nu au stridenţe. Scenografia îngrijită reface cu dragoste un interior de demult, iar această culoare locală, aceste tradiţii bucură ochii, nu doar umplu cadrele. O cerere în căsătorie, o nuntă - ce secvenţă reuşită, ce dans frumos! cu obiceiurile lor -, o casă nouă, un centru comunitar al tuturor în Franţa.
Păcat că nu sunt traduse cântecele din farsi, mai mult ca sigur versurile ar fi adus şi mai multă emoţie. Dar chiar şi aşa, destulă transmisă, foarte plăcute cadre de urmărit.
Filmul vine într-un moment când lucrurile sunt inflamate, cu imigranţi, islamişti, atentate. Distribuitorii au mizat pe umanitatea mesajului şi au făcut bine. E nevoie mereu de un îndemn la pace. Filmul de faţă vă arată lumea din unghiul celuilalt şi o face discret. Cu dragoste.
Îi reuşesc regizorului multe scene de forţă, originale, cu rezolvări altfel. Şi în scenele dure - înduioşătoare cele de rezistenţă în carceră, când protagonistul bătut des crunt, însângerat, ca să reziste singur atâta timp închis şi să nu-şi piardă minţile îşi închipuie că fraţii lui mici stau în jurul lui şi-l vindecă sau una comică cu el bătut când vorbeşte într-o aulă studenţilor. El bătut, jerpelit, unor tineri curaţi, atenţi. De antologie. Şi în cele aproape poetice în firescul reacţiilor - eroul privind cu nesaţ munţii de acasă (filmări în Maroc, peisaje extraordinare), pe care ştie că nu o să-i mai vadă şi pe care îi "fotografiază" astfel în amintirile din spatele pleoapelor. Un telefon dat acasă, când nu se spune nimic nici într-o parte, nici în cealaltă de frica celor care ascultă pe fir. Şi un centru multicultural care îi adună pe toţi veniţi de departe şi de aiurea, locul sărac care poate să arate şi bine, cu implicarea tuturor. Iar cele amuzante, egal de reuşite. În mod special prezentarea femeilor cu puterea lor casnică. Soţia, adică Leila Bekhti, pe care o ştim din filmul lui Radu Mihăileanu, Izvorul femeilor. Tatăl ei, actorul francez Gerard Darmon (vezi Asterix şi Obelix: Misiune Cleopatra cu râsul lui), aici în rol de forţă dramatică cu accente comice.
Asta este şi ceea ce dăruieşte regizorul fiecărui locatar, fiecăruia din public ca morală şi nota bene - pasiune, înţelegere, chemare la implicare.
Se spune mereu că e bine să vorbeşti despre ce cunoşti. Iar regizorul ştie cel mai bine cum să ne spună pas cu pas, reproducând identic, povestea celor de dinaintea lui, cum s-au integrat. E o realitate, o faţetă, e o speranţă pentru toţi.
Am văzut de curând un documentar britanic. Într-un orăşel industrial, un cartier mărginaş, cu o zonă rău famată în care îşi făceau veacul beţivii şi drogaţii. Un loc ocolit de toţi. Iar un arab, pentru că avea două fetiţe mici şi se temea, a decis că el este cel care va schimba locul. Fără ceartă, discursuri, slogane. A început să planteze flori în timpul liber, să cureţe, să aducă iarbă, să spele, să transforme totul într-un colţ de natură, într-un parc, acolo unde domnea dezolarea, maidanul, groapa de gunoi. A unit, a implicat încet toată comunitatea. A reuşit să restituie un spaţiu, să dăruiască un loc plăcut de traversare, de întâlnire, de relaxare verde.
Asta face şi personajul din film. Când încep să vorbească, să discute despre nemulţumiri, să afle mai multe unii despre ceilalţi, rama poveştii se măreşte considerabil. Simţul civic capătă sens. Mai ales că regizorul alege o rezolvare ulterioară foarte explicită - renovarea cartierului care chiar ESTE al tuturor. Cu puţină încredere, cu multă răbdare şi suflet, cu dedicare. Atât de diferiţi, dar împreună. Nu mai contează originea, regiunea, religia. Titlul ni se adresează direct, nouă tuturor. Frumos, foarte educativ.