E greu să fii diferit, să ieşi din şablon şi clişeu. Tocmai de aceea e de admirat filmul de acum, cu aerul lui de frontieră, un film realist şi trist.
Cum se poartă în ultimul timp, muzica începe încă de la logo-ul studioului, din pregeneric, şi ea imprimă un anumit ritm, o stare. O tristeţe ce se depune în praf fin pe măsură ce povestea înaintează, iar cântecele, mai ales când sunt şi cu voce, muzica sudului, country, tânguitoare cum e aici mai mult decât energică, de inimă albastră, cu accentele ei grave.
Povestea începe brusc, fără explicaţii. Aflăm detalii mai târziu, pe parcurs. Peisajul sărăcit, dezolant, acela nefardat şi fără apusuri de cartolină din mijlocul şi sudul ţării, cere putere nu numai fizică de la locuitorii lui. Oameni aspri ca pământul puţin variat şi neroditor, bărbaţi duri cu arma la brâu, cuvinte puţine. Aşadar replici printre picături, cu mici mărturisiri mai mult sau mai puţin comice.
Doi fraţi, personajele negative care se comportă ca unele pozitive, un western în jeep. Şi doi parteneri din poliţia locală, un mix mai puţin obişnuit văzut pe ecranele de mall - un şerif alb ursuz, dar strălucit prin fler şi experienţă, în prag de pensie, şi un indian "şi jumătate mexican, catolic", care îndură demn toate glumele rasiste ale şefului. Prăfuit şi lent, filmul îi urmăreşte pe rând pe aceştia patru, în misiunile lor.
Şi, de la un hold-up tipic, filmul face o săritură peste cap şi devine o poveste despre supravieţuire într-un sistem hrăpăreţ. Câştigă filmul pentru că scenaristul are grijă să ofere atât de multe detalii psihologice despre personajele pornite să jefuiască câteva bănci la drumul mare.
Nu e High Sierra cu Bogart şi nici The Treasure of Sierra Madre cu acelaşi, chiar dacă filmul de acum aduce în amintire rezolvări de acolo. Cel de acum, mai dur, cu mai multă tensiune, plus carismă, mai ales că semnele se schimbă mereu. Bunul e rău, răul e bun, adevărul are mai multe faţete şi fiecare posedă bucata lui. Cei care au văzut şi Sicario, pe scenariul aceluiaşi Taylor Sheridan, ştiu că îi aşteaptă ceva altfel.
Ştie filmul să spună în vorbe puţine şi discuţii cu calm şi în câteva scene rapide şi scurte o poveste despre lupta dintre generaţii, despre tradiţia pe ducă şi trecut puse în oglindă uzată cu un prezent în derivă. Ajungi să fii de partea anti-eroilor, ca mulţi din cei întâlniţi de ei pe drum.
Scenele cu camera fixă, cu filmare dificilă în maşina care rulează pe întinsul câmpiilor, preeriilor, cu muzica tare, sunt parcă, de multe ori, de videoclip. Îi plac regizorului David Mackenzie asemenea accente, mai are un alt film, Hallam Foe, care a luat premiu chiar pentru muzică la Berlin în 2007.
Distribuţia de acum, perfect găsită, are patru piloni, actori performanţi şi şarmanţi, de la care nu îţi iei ochii. Chirs Pine, cu barbă, ca tată acum, mai matur şi cu frumuseţea-i de reclamă mai ascunsă, Ben Foster, violent şi tragic spre final, cu sacrificiul emoţionant al personajului său de ratat, Jeff Bridges, cu accent, fonfăit şi cinic, plus Gil Birmingham, în rolul adjunctului corect şi bun - o echipă forte, de văzut, de iubit. Şi actori care-şi pun tehnica la bătaie şi-şi iau rolul în serios.
Se spun multe adevăruri şi se pun discret multe puncte pe i, aşa, printre mormăieli şi glumiţe. O eoliană care scârţâie, o vioară sau o chitară gemând aduc mai multă emoţie decât orice altceva.
"Acesta a fost pământul strămoşilor mei. Şi acum albii îl pierd şi ei..."
Crezi că ştii cum se termină, însă filmul face un mic ocol, ca să înşele previziunile. Şi asta e frumos de văzut. Ritmul, desigur, se accelerează pe măsură ce se apropie de punctul terminus. Ca şi suspansul care creşte pe nesimţite şi te ţine atent, în acţiune. Ce a început ca o glumă, din disperare, nu are cum să meargă la nesfârşit.
Splendide chipuri şi situaţii de viaţă, rezolvări realiste şi sufocante fără sclipiciul turistic, resentimente puse clar pe tapet, fără milă. Actual, de neratat, dă de gândit. Fiecare personaj secundar e la locul lui, cu jocul şi mimica perfecte. O lecţie de actorie de aplaudat. Finalul deschis dă şi el un plus de farmec.
Staţi până la sfârşit, ca să prindeţi insertul emoţionant al regizorului pentru familia lui.