Continuând tendinţa anunţată de Soldatul de ciocolată, premiera pe un text din 1894 al lui George Bernard Shaw întâmplată la începutul lui iulie 2016 la Odeon, Şerban revizitează texte din La Belle Epoque, le şterge de praful trecerii timpului, le adaugă sclipiciul clipei şi le înfăţişează spre uzul şi înţelegerea contemporanilor. Subliniind, în tuşe adesea groase, asemănările, atât de suprafaţă, cât şi de adâncime, dintre timpul pe care îl trăim şi perioada intersecţiei dintre secolele 19 şi 20, regizorul pare a spune: "Aveţi grijă, atunci lucrurile s-au terminat cu cea mai cumplită baie de sânge din istoria omului: Primul Război Mondial!".
Tuşele groase nu sunt o noutate în opera recentă a lui Andrei Şerban. Încă de la Ivanov şi Omul cel bun din Seciuan, mulţimea, gloata, massele, fie ele paupere sau ultra-bogate, analfabete sau şcolite, de extracţie socială modestă sau aristocratică, erau intens caricaturizate. În Carousel, caricatura vira în absurd, cuprinzând, cu aportul deităţilor senil-blazat-birocratice, deopotrivă viaţa de aici şi existenţa de Apoi. Absurdul era nuanţat în Soldatul de ciocolată, unde actorii jucau departe de propriile personaje, râzându-şi de ele, asemenea unui om care, fugind de sine şi construind mască după mască, divorţează de propria viaţă.
Folosind, cu meşteşug, inspiraţie şi imaginaţie, flamboiantele mijloace ale operetei, Şerban pune laolaltă caricatura şi absurdul în Văduva veselă, producând explozia unui uriaş foc de artificii, menit să dea la o parte ceaţa de pe ochii celor care, râzând de defectele personajelor de pe scenă, refuză adesea să înţeleagă că ei înşişi sunt, de fapt, pe scenă. Va reuşi acest spectacol să înlăture eternul refuz al omului de a se privi în oglindă?
Doza de artificial, de distanţare a actorilor de propriile roluri, e asigurată de frazarea grăbită, căutat-neveridică a replicilor cu care artiştii lirici din distribuţie rezolvă partea recitativă din text.
Doza de ricanare e realizată prin inserţia în textul original a unor multiple citate selectate de Radu Paraschivescu, de-a lungul anilor de tranziţie, din "opera" personajelor cvasi-acefale ce populează cumplit de vasta reţea tv-tabloidă mioritică. Alături de acestea, sunt de găsit ample trimiteri la flageluri morale ale imediatului: inflaţia de doctorate, abundenţa de plagiate, nenumăratele producţii literare ale puşcăriaşilor, înfiorătorul succes de public al Puric-ismelor de orice fel, de la literatura ortodox-tembel-naţionalistă la însăilările-pseudo-teatrele alese să inaugureze clădiri importante (muşcăturile la adresa Înşir'te mărgărite sunt numeroase, ar fi interesant de văzut cât din publicul care a aplaudat entuziast premiera Văduvei a făcut acelaşi lucru la sinistra întâmplare de pe scena TNB-ului).
Coproducţie Opera Naţională Bucureşti - Opera Naţională Română Iaşi, Văduva veselă se anunţă a fi încă mai actuală în oraşul-simbol al Moldovei. În versiunea 2016 a operetei lui Franz Lehár, ex-primarul ieşean Gheorghe Nechita încarnează cât se poate de convingător trăsăturile de caracter ale Marelui Duce din Pontevedro şi ale ambasadorului său la Paris. Politică - corupţie - abuz de putere - sex - adulter - ipocrizie - făţărnicie, iată mix-ul la modă atât în imaginara ţară a lui Viktor Léon şi Leo Stein, cât şi în atât de reala patrie a lui Andrei Şerban şi Danielei Dima. Introducerea în scenariu a unor fragmente din stenogramele care dovedesc că Nechita folosea funcţionari ai Primăriei pentru a-şi spiona amanta produce unul dintre momentele antologice ale spectacolului.
Peste toate, însă, pluteşte umbra grea şi fetidă a naţionalismului. A celui Puric-ovschian, a celui mioritic, dar şi a celui franţuzesc, britanic ori nordic, a acelui naţionalism care, în anii de pe urmă, a cucerit ţară după ţară, vot după vot. Pe fondul unei lumi 2D, lipsită de sentiment şi de gând, ahtiată de can-can şi picioare în tavan, în care privirea spre înalt se izbeşte de intersecţia cracilor enormi sub a căror dictatură se aşază voioşi cei mai mulţi dintre cetăţenii contemporani (impresionant curajul deştept al scenografiei Ankai Lupeş, ce permite, printre altele, crearea unor scene-tablou memorabile), blamarea străinului / imigrantului / celui-altfel pentru toate relele, închipuite sau nu, ale prezentului, pentru toate fricile, justificate ori nu, ale viitorului, e cel mai la îndemână instinct.
De găunoşenia, ridicolul, uriaşa prostie a naţionalismului, de aici şi de aiurea, de acum şi de oricând, ne propune Andrei Şerban să luăm aminte, să râdem şi să luăm distanţă. Să nu-i cădem prizonieri, oricât de mare ar fi tentaţia. Să îl izbim cu puterea inteligenţei, compasiunii şi iubirii de care omul a fost şi va fi mereu capabil. Omul, cuvântul acela mândru, de la Gorki la Cehov, de la Brecht la Molnár, de la Léon la Stein.
Ivanov, Shen Te, Iulia şi Liliom, Hanna Glawari şi Danilo. Individualităţi dilematice, ezitante, vii, în mijlocul unor masse enorme, zidite în convingeri, hotărâte, moarte. Hanna şi Danilo, dansând pe-o muzică doar de ei auzită, în mijlocul vacarmului cotidian. Bărbaţi în prosoape de saună, femei în ciorapi lungi de plasă, braţe, coapse, fese, sâni, dansând aproape goi, fără să audă cu adevărat vreo muzică, vreodată. Spirit versus carne, vals versus cabaret, Casablanca versus Chicago.
Andrei Şerban cel al marilor spectacole de la Teatrul Maghiar din Cluj şi de la Bulandra se îngrijea, cu precădere, de om, de individualitate, de erou. În Văduva veselă, focus-ul e pe mulţime. Omul străluceşte rar. Prin vorbele lui Andrei Pleşu, prin rostirea bufonului încântător al lui Claudiu Bleonţ, prin vocea, privirea şi dansul cuplului Hanna - Danilo (jucat, în seara premierei, de Ana Maria Donose şi Tiberius Simu, impresionând prin eleganţă, prestanţă şi zâmbet), prin luminile cu care Şerban creează un soi de spectacol de spectacol, de un farmec imposibil de pus de cuvinte, prin mişcarea scenică excepţională gândită de Andrea Gavriliu, coregrafa a cărei apariţie-revelaţie în lumea teatrului îşi are corespondent, din punct de vedere al prospeţimii şi inventivităţii, în aceea, de acum ani buni, a Adei Milea.
Ei sunt stâlpii binelui, coloanele de frumos care rezistă invaziei mizeriei, micimii, meschinăriei umane. Ei desenează conturul speranţei pe care artistul Andrei Şerban o aşază în prelungirea exasperării pe care acelaşi artist o resimte în faţa stării de fapt.
În faţa inerţiei conaţionalilor pentru zguduirea căreia aprinde luminile în sala şi interzice aplauzele care strivesc emoţia.
În faţa pericolului de a sfărâma această as good as we ever got lume care, dincolo de vastele ei precarităţi, permite, iată, ca, la Bucureşti şi la Iaşi, una din marile creaţii artistice ale lumii să se joace cu sala plină, preţ de 4 ore, în 4 limbi diferite, celebrând bucuria de a ne apropia de cei altfel decât noi, de a construi punţi, de a învinge spaime, de a descoperi şi privi din unghiuri noi viaţa, de a ne cunoaşte unii pe ceilalţi şi fiecare pe sine însuşi.
Într-una dintre scene, diva glamour a acestei lumi de bâlci înaintează greu printre fani şi paparazzi. E fotografiată de aparate vechi, purtate de bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi negru. Din Quirinale până în Copou, de la Dolce vita la dulşele trai, încotro?
"eu nu v-am sunat să vă reproşez vreo ceva, domnule Jderescu... eu v-am sunat să vă zic că ninge afară. [...] Ninge, ninge ca pe vremuri. Bucuraţi-vă, domnii mei, de zăpadă, că mâine va fi nou noroi!"[i]
[i] doamna Tina, interpretată de Coca Bloos, în finalul filmului A fost sau n-a fost?, scenariul şi regia: Corneliu Porumboiu.