De această dată, spectacolul e plasat în cadrul tradiţional al scenei de teatru (Sala mică) fiindcă regizorul a considerat că nu se justifica o altă opţiune, deşi iniţial luase în calcul variante precum holurile teatrului sau Sala Parking (un spaţiu mai experimental şi mai rar folosit al Teatrului Naţional). Scenariul conceput de Gavriil Pinte foloseşte textele urmuziene Pâlnia şi Stamate (integral, cu scurte inserţii, în 4 secvenţe), Puţină metafizică şi astronomie (aproape integral), fragmente din Algazy & Grummer şi din ceea ce editorii au numit Însemnări - ciorne răzleţe, precum şi date bio-bibliografice despre Urmuz.
După cum am menţionat mai devreme, Domnul Urmuz scrie pagini bizare e un pseudo-biopic al (probabil) singurului autor român pur-nonconformist, care a dinamitat convenţiile literaturii române şi, prin influenţa ulterioară, a celei universale, cu o operă care însumează nici 50 pagini. Viaţa şi personalitatea lui Demetru Dem. Demetrescu-Buzău rămân în continuare, la fel ca şi opera acestuia, subiectul multor dezbateri, mitologii şi al unui mister aparent impenetrabil. Spectacolul debutează cu sinuciderea lui Urmuz, la vârsta de 40 ani, în spatele unui boschet de pe Şoseaua Kiseleff, scenă reluată apoi în alte variante de-a lungul spectacolului. Începând cu momentul morţii, biografia sinucigaşului este reconstituită pe scene intercalate cu cele 4 părţi ale "romanului" Pâlnia şi Stamate şi cu alte texte mai scurte. Demersul regizoral vizează două direcţii: prima e cea biografică, prin care publicul nefamiliarizat sau complet străin de personalitatea lui Urmuz face cunoştinţă cu un personaj enigmatic, dar complex. Cea de-a doua direcţie vizează transpunerea scenică a unor fragmente din literatura acestuia, care sfidează logica aparentă, dar constituie un univers în sine care se guvernează după legi proprii şi care trebuie percepute prin apel la joc şi deriziune. Lumea lui Urmuz e una cât se poate de concretă, formată din entităţi palpabile, care în mod frecvent reprezintă hibrizi între oameni şi obiecte, şi care sunt surse de conflict prin simpla lor alcătuire.
Partea biografică a spectacolului oferă un comentariu asupra fragmentelor puse în scenă şi, prin lămurirea unor aspecte din viaţa scriitorului, se facilitează şi înţelegerea operei acestuia. Punerea în scenă a lui Gavriil Pinte reuşeşte să traducă într-un limbaj mai accesibil literatura urmuziană şi prin raportare la zona emoţională a vieţii sale, fără de care spectacolul ar fi un mecanism polimorf dinamic şi, frecvent, plin de umor, dar glacial.
Domnul Urmuz scrie pagini bizare e un spectacol aflat la intersecţia comediei bufe, a teatrului absurdului, teatrului de mişcare, teatrului vizual şi pe alocuri, chiar a melodramei. Montarea solicită la maximum atenţia spectatorilor, întrucât nu comportă momente de respiro şi nici măcar pauze cât de mici. Publicul este asaltat de torentul de imagini, sunete (muzica şi universul sonor sunt foarte importante, cu atât mai mult cu cât fac trimitere la vocaţia de muzician ratat a lui Urmuz) şi de mişcare al personajelor care umplu scena în nesfârşite modulaţii geometrice (mişcările se fac în planuri preponderent circulare şi pătrate). Uneori intervine aproape o senzaţie de exces, de suprasaturare, întrucât elementele scenice se aglomerează până când spectatorul este copleşit şi îi vine greu să le mai distingă şi să le prelucreze. Se remarcă, de asemenea, şi frecventele recurenţe, cel mai frecvent exemplu fiind dihotomia Demetru Dem. Demetrescu-Buzău - Urmuz. Sunt menţionate în manieră anecdotică şi celelalte variante ale numelui scriitorului, culminând cu pseudonimul propus de Tudor Arghezi, şi pe care grefierul la Înalta Curte de Casaţie l-a respins de patru ori şi l-a acceptat a cincea oară. Până şi acest hăţiş de nume e profund urmuzian, întrucât posesorul acestora parcă negociază, astfel, între mai multe identităţi una care să îi corespundă definitiv, lucru care nu se produce.
Maniera de joc e susceptibilă să deruteze la început publicul, întrucât actorii au trebuit să arunce dimensiunea psihologică a personajelor pe fereastră şi să joace mişcări şi gesturi brute, prin excelenţă ludice, dar golite de motivaţii comune. Pe alocuri şi interpretarea lor e indecisă, dar cred că se va stabiliza în timp.
Personal, salut iniţiativa regizorului de a face acest spectacol şi îl consider cu atât mai necesar cu cât cultura română se poate mândri cu un precursor autentic al avangardei mondiale şi cu un autor care, încă de la debutul său prin mijlocirea lui Arghezi, avea deja un stil absolut original, ceea ce mulţi scriitori nu izbutesc niciodată.
Spectacolul trebuie, în mod cert, vizionat în mod repetat pentru a fi înţeles aproape complet (demersul de a încerca să-l înţelegem pe Urmuz în întregime e inutil) şi pentru a-i descoperi toate straturile de semnificaţie, inclusiv cele vizuale. Sper că publicul va fi deschis la această întâlnire cu insolitul urmuzian şi cu propunerea curajoasă a lui Gavriil Pinte fiindcă, în cele din urmă, va avea numai de câştigat. Domnul Urmuz scrie pagini bizare are un caracter pronunţat de divertisment, dar unul care exclude facilul şi locul comun. De asemenea, este antrenant, comic şi instructiv, şi conţine suficientă poezie care să-i confere un binevenit fior de emoţie.
Scenariul, coloana sonoră şi regia - Gavriil Pinte Scenografia - Roxana Ionescu
Distribuţia:
Urmuz 1 - Mihai Crăciun
Urmuz 2 - Alexandru-Andrei Chiran
Ciprian - Luchian Pantea
Urmuza - Ale Ţifrea
Cel care pune întrebări - Sergiu Marocico
Mama - Rodica Baghiu
Tatăl - Ion Vântu
Stamate - Csaba Ciugulitu
Soţia - Georgiana Ghergu
Bufty - Cristian Iorga
O actriţă brunetă - Laura Mihalache
O actriţă blondă - Gabriela Bacali
Metafizicienii - Bianca Fărcaş, Costin Gavază.