Geniile versus restul lumii - Amadeus

Mozart versus Salieri.

De o parte, omul capabil să reproducă o compoziţie muzicală după o singură audiţie. De partea cealaltă, omul incapabil să interpreteze o compoziţie muzicală fără partitură.

De o parte, omul capabil să compună o simfonie la 8 ani. De partea cealaltă, omul incapabil să înţeleagă cum aşa ceva e cu putinţă.

De o parte, omul care susţine că, indiferent că e vorba de o sonată, o simfonie sau o operă, orice bucată muzicală pe care vrea să o compună e în capul lui de la bun început şi tot ce are de făcut e să o transcrie pe hârtie. De partea cealaltă, omul care priveşte siderat sutele de partituri în original, lipsite de cea mai mică ştersătură.

De o parte, omul conştient de hiper-valoarea lui, stăpânindu-şi arareori manifestările complexelor de superioritate. De partea cealaltă, omul care îşi înţelege perfect mediocritatea, dar nu înţelege o clipă să şi-o asume public.

De o parte, omul chinuit de nerecunoştinţa, de obtuzitatea semenilor. De partea cealaltă, omul chitit să întreţină, să amplifice confuzia generală, să maculeze valoarea a cărei justă poziţionare în lume l-ar arunca pe el mai întâi în ridicol, apoi în anonimat.

De o parte, geniul neînţeles. De partea cealaltă, omul devorat de inutil-eterna aşteptare a vizitei geniului.

Mozart versus Salieri. În Amadeus, piesa scrisă în 1979 de britanicul Peter Shaffer, ecranizată cinci ani mai târziu de Milos Forman într-un film devenit cult, montată de Victor Ioan Frunză în deschiderea stagiunii 2016-2017 de la Metropolis, la doar trei luni de la decesul dramaturgului.

Acest Mozart versus Salieri descris mai sus e, de fapt, în foarte bună măsură, un produs al imaginarului colectiv care, în cele aproape două secole care au trecut de la dispariţia celor doi muzicieni, a transformat o mică rivalitate temporară într-o teribilă duşmănie sfidând eternitatea. Romantism versus realism, imaginaţie luxuriantă versus banal adevăr istoric, inepuizabila foame de poveşti fabuloase a mulţimilor versus rigurozitatea mereu demodată a câtorva oameni de ştiinţă. Până la urmă, nimic rău în toate acestea, dintotdeauna ficţiunea a distilat realul, cât timp nu confundăm arta cu istoria, lucrurile sunt cât se poate de în regulă.

Cea mai bună parte a Amadeus-ului de la Metropolis e acest "Mozart versus Salieri". Sau, respectând ponderea personajelor în piesă, Salieri versus Mozart. George Costin versus Andrei Huţuleac. Primul, un mare actor căruia acest rol îi sporeşte cota de piaţă, al doilea, revelaţia trupei lui Frunză, cel care uimeşte şi urcă de la rol la rol.

Energia, pofta, vitalitatea pe care cei doi le aduc pe scenă preţ de peste trei ore contra-balansează aparentă lipsa de nuanţă a personajelor. E vorba, până la urmă, de negru versus alb, de negru înnegrit versus alb albit. Dar acest extremism evident, caracteristic mai degrabă artei populiste, nu rezistă la o privirea mai atentă. Mozart e conştient de propriul geniu şi oarecum dispreţuitor la adresa lipsei de geniu a celorlalţi. Salieri nu se atinge de partiturile pe care le-ar fi putut lesne distruge şi e singurul care înţelege cu adevărat măreţia rivalului său şi semnificaţia operei sale.

Între cei doi, Constanze, aparent o gâsculiţă cultivând iresponsabilitatea socială a lui Mozart, în fapt (şi, mai ales, în interpretarea Nicoletei Hâncu) o femeie captivă, prinsă la mijloc între dragostea pentru soţul ei şi dorinţa de a fugi de sărăcie, între fascinaţia pentru talentul lui Mozart şi atracţia faţă de luxul şi bunul-gust ale lui Salieri. Nicoleta Hâncu re-găseşte ipostaza Monei din Steaua fără nume (piesă montată în 2015 de Frunză), călătoarea coborâtă dintr-un tren de noapte într-un târg de provincie, incapabilă să aleagă între localnicul sărman de care s-a îndrăgostit (Miroiu, jucat, într-una din variantele de distribuţie, de Huţuleac) şi bărbatul bogat cu care s-a obişnuit (Grig, interpretat de Costin).

Trio-ul Salieri - Mozart - Constanze creează emoţie, naşte tensiune, stârneşte nelinişti, confiscă atenţia. Cele trei personaje sunt sarea spectacolului de la Metropolis. Păcat că Victor Ioan Frunză nu a avut inspiraţia să rezume piesa la ele trei. Am fi avut parte, probabil, de un spectacol semnificativ mai dens, mai alert, mai relevant.

În versiunea actuală, Amadeus are porţiuni monotone, momente previzibile şi riscă, prin lungimea sa nejustificată, să obosească spectatorul şi, pe alocuri, să-l plictisească. Explicaţia ar putea fi găsită în felul liniar şi previzibil în care sunt tratate personajele secundare. Atipic pentru piesele pline de imaginaţie cu care ne-a obişnuit trupa până acum, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Alexandru Pavel şi Alin Florea îşi interpretează rolurile fără nerv, fără vibrato, corect şi atât. Participarea tenorului Robert Nagy pare, iniţial, o idee inspirată, dar ajunge şi ea, prin repetiţie şi lipsă de relevanţă dramaturgică, să afecteze cursivitatea spectacolului. În fine, plasarea în epocă a acţiunii, accentuată prin cortinele pictate înfăţişând imagini-şablon al Vienei sfârşitului de secol XVIII, creionează un aer muzeal, ce diminuează nejustificat tensiunea pe care reuşeşte cu asupra măsură să o creeze seria de conflicte în care sunt implicate cele trei personaje principale.

Şi totuşi, există un merit al acestei porţiuni mai puţin reuşite a montării. Prin contrast cu incandescenţa relaţiilor dintre Salieri, Mozart şi Constance, cu febrilitatea vieţii lor interioare, ni se oferă privirii călâiul existenţei Împăratului, Şambelanului, şefului unei înalte loji masonice sau directorului Operei, oameni care, în ciuda rangurilor lor înalte, îşi trăiesc vieţile la foc mic, simţind meschin şi văzând (mai) nimic. Faţă de ei, nu doar Mozart, prin uriaşu-i talent, se află la ani-lumina distanţă, dar însuşi Salieri, prin dedicarea exemplară cu care se aruncă în braţele demonilor, pare a veni dintr-o altă specie.

Eternul derby bine - rău nu e singur pe afiş. Ba chiar s-ar putea să nu fie nici măcar primul pe afiş. Alături de el, colcăie prin viaţă mulţimile de indivizi pentru care binele, răul, albul, negrul, dreptatea, injustiţia sunt noţiuni străine, bune doar de relativizat şi / sau ignorat. Tot mai adesea, în disputa dintre moral şi imoral, zeiţa post-modernităţii ridică învingător braţul amoralităţii.