Speranţa rămâne în solişti

Povestea începe la 3 ianuarie 1890, la Teatrul Mariinski din Sankt Petersburg, unde avea loc premiera baletului lui Ceaikovski pe un libret de Ivan Vsevolojski şi Marius Petipa după povestea lui Charles Perrault, Frumoasa din pădurea adormită. În pofida eşecului pe care îl suferise cu 11 ani înainte Lacul lebedelor, muzicianul este tentat de propunerea de a scrie un nou balet, pliindu-se cu scrupulozitate scenariului extrem de precis care îi era dictat, măsură după măsură, de coregraful Petipa. Hrănit de o prodigioasă inventivitate melodică (aproape toate temele acestui balet au rămas celebre), orchestrat cu strălucire, lucrarea s-a bucurat de un succes care va conduce către o nouă comandă, cea a baletului Spărgătorul de nuci şi, după moartea compozitorului, la reluarea Lacului. Ca toate lucrările coregrafice, Frumoasa din pădurea adormită a trecut prin avatarurile generate de fantezia coregrafilor şi regizorilor care i-au urmat lui Petipa. Pentru că reprezentarea integrală a baletului cere mijloace enorme, deseori s-au prezentat extrase. În afara marilor scene ruse, dintre reluările marcante ale spectacolului integral amintim versiunea lui Diaghilev de la Londra, din 1921, cea semnată Vic Wells Ballet, tot la Londra, în 1939 şi cea de la Paris, din 1960.

Reluată după doi ani de pauză la Bucureşti, în coregrafia şi regia Alexei Mezincescu, Frumoasa din pădurea adormită oferă companiei de balet a Operei Naţionale ocazia de a avea din nou în repertoriu un titlu clasic de referinţă, care pune în valoare peste 20 de personaje solistice. Dintre acestea, am reţinut evoluţia spectaculoasă a lui Vlad Toader (Pasărea albastră) şi rolurile de caracter susţinute de Silvia Rotaru (Pisica), Mihai Mezei (Motanul încălţat) şi Cătălin Caracaş (Lupul). Urcând către primele poziţii ale distribuţiei, se desprind trei nume. Loredana Salaoru în Aurora pune în valoare tot arsenalul tehnicii academice de balet, fragilitatea, permanenta senzaţie de plutire pe care o induce privitorului, aterizările de o graţie desăvârşită şi mai ales trăirea diferenţiată a tuturor momentelor în care se află pe scenă recomandând-o ca pe una dintre marile interprete ale acestui rol. Partenerul ei, la fel de tânărul Eugen Dobrescu, o susţine cu delicateţe şi fermitate, arătându-se la fel de stăpân pe mijloacele tehnice specifice rolului. Cât despre personajul negativ, Zâna Carabosse, ea este înfăţişată de Monica Alexandra Petrică aflată în formă maximă cu o trăire autentică, malefică, intensă, impresionând prin amplitudinea mişcărilor, prin deschiderea spectaculoasă şi prin graţia felină.





Aici punem punct entuziasmului. Corpul de balet dezamăgeşte, sincronizarea părând un vis îndepărtat şi irealizabil, iar orchestra îngrijorează (multe momente au fost parcurse în tempouri incredibil de lente), sunetele pe care le generează fiind aproximative. Iar rezolvarea nu va veni nici de la cele patru rânduri de costume superbe realizate de Adriana Urmuzescu pentru corpul de balet, nici de la dirijorul Ciprian Teodoraşcu, care nu poate cânta la trombon sau la vioară în locul orchestranţilor. Încep să cred că "efectul Ludovic Spiess" ar trebui să se extindă şi asupra orchestrei sau corpului de balet. Altfel, se pare că lucrurile devin din ce în ce mai triste.

Speranţa ne rămâne în solişti. Dar dacă pe ei îi descoperă un impresar din occident şi le oferă un contract mai tentant ?